Scriu acest articol mai ales pentru potențialii mei clienți, ca să scurtăm timpul petrecut în cabinet pe tema metodei de psihoterapie pe care o folosesc, dar îmi imaginez că ar putea fi util și pentru alți oameni care caută abordarea potrivită lor.
Încep prin a recunoaște că acest termen „cognitiv-comportamentală” sună cam bolovănos. Dar hei, cam așa sună majoritatea – integrativă, experiențială, dialectic-comportamentală, psihanalitică, acceptare și angajament, analiză tranzacțională și altele. Nu pot să-mi imaginez nimic când aud aceste cuvinte, sună prea tehnic!
E adevărat: crezi sau nu, există oameni care vin la psihoterapie căutând chiar tehnici. Cei care ar prefera să le fie livrate aceste tehnici ca niște colete de către psihoterapeutul-curier, cu care nu îi interesează așa de mult să aibă o relație. Probabil ar fi oamenii care suflă în orice relație după ce s-au fript cândva și preferă să își asigure o distanță protectoare.
Alți oameni vin pentru relație și intră și ies din terapie fără să știe ce psihoterapie au făcut. Fie nu au reținut pentru că au pus centrul de greutate pe relație, fie chiar nu li s-a spus, sau li s-a spus dar nu au înțeles, poate pentru că prezentarea inițială nu a fost ulterior conectată cu intervențiile care au urmat în cursul terapiei.
De ce merită să vorbim despre psihoterapia cognitiv-comportamentală (CBT)?
Pentru că e un tratament considerat standardul de aur în multe afecțiuni și suferințe psihice. Asta înseamnă că suficiente studii au demonstrat că funcționează pentru scopul în care a fost aplicat (reducerea simptomelor în cazul anumitor tulburări, creșterea calității vieții etc) și mai bine decât alte intervenții. Înseamnă și că orice intervenție nouă va fi studiată prin comparație cu acest standard. Asta nu înseamnă că e singura care funcționează! Și nu înseamnă că va funcționa pentru oricine.
La ce se referă aceste cuvinte urâte?
Cognitiv se referă la ce gândim, comportamental la ce facem. Ce lipsește? Vaaai, lipsesc emoțiile, ce terapie mai e și asta?! De fapt, această terapie vede emoțiile ca fiind generate de gânduri (legate de evenimente) și urmate de fapte, cu toate că în viața reală această succesiune nu e așa de clară și lucrurile se mai amestecă.
Deși terapia e destul de nouă, constatarea că nu ne afectează realitatea, ci felul în care o interpretăm este foarte veche. În același timp, cel puțin modul evoluționist de a înțelege emoțiile este prin conectarea la acțiuni – la ce îndeamnă de când lumea aceste emoții? Dezgustul ne îndeamnă să scuipăm, frica să fugim, iubirea să ne reproducem, să protejăm șamd – adică ar avea rost să le avem, pentru binele nostru și al speciei. Mai recent, de când cu Lisa Feldman Barrett, această revoluționară a cărei revoluție încă nu s-a rostogolit peste tot, emoțiile nu mai sunt considerate așa de distincte față de gânduri. Pentru că sunt mai culturale decât se credea (se credea și încă mai cred mulți că sunt universale), deci depind mai mult de felul în care am crescut de la nivel bebeluș la nivel adult, cum ne-am format grilele prin care percepem lumea (și ni le formăm și în prezent!). Mai multe despre asta în partea de început a lucrării mele despre furie.
Cum începe terapia?
Fiecare metodă de terapie presupune ca, pentru fiecare client, psihoterapeutul să facă o conceptualizare. Adică să repovestească viața clientului, într-un fel concis, scoțând în evidență cum a obținut clientul problema psihică/psiho-socială pe care o are. În funcție de cum e formulată această conceptualizare reies și obiectivele terapiei. (Vii și tu cu ale tale, mai apar și unele adiacente.) În CBT, accentul e pe factorii care au predispus clientul la acea problemă, factorii care au declanșat-o și ce anume o menține în prezent. Iar ce se va lucra în cabinet va fi pentru schimbarea acestor factori de menținere, mai ales.
Cum îi schimbăm pe factorii ăștia?
Prin conștientizarea stilului în care gândim și a capcanelor în care ne duce. Inevitabil, dacă faci CBT, vei vorbi la un moment dat de „distorsiuni cognitive”, aceste capcane care ne fac să interpretăm într-un fel păgubos o situație.
Prin învățare. CBT presupune experimente. Presupune atacarea evitării. E ceva ce eviți? Inevitabil (pun intended) vei fi expus la acel lucru de care îți e frică, în mod controlat, ca să înveți că poți să faci ce credeai că nu poți. Vei deprinde și abilități nefamiliare: poate de relaxare, de conștientizare a senzațiilor, a emoțiilor, de asertivitate, de autoorganizare și multe altele.
Stai, adică nu doar o să vorbim despre problemele mele?
Exact, CBT e o terapie activă. Canapelele nu sunt așa de comode ca în cabinetele psihanaliștilor. Glumesc, nu am verificat! CBT presupune temă pentru acasă, o poți numi antrenament dacă nu ți-au plăcut temele la școală. Ori teme pentru psihoeducație (să afli ce nu știai), ori teme activatoare – să faci ceva (să urmărești ce faci acum sau să faci ceva diferit).
E o terapie directivă. Sigur că va depinde și de stilul psihoterapeutului, dar, în principiu, psihoterapeutul e mai activ în relație decât în alte terapii în care mai mult oferă spațiu, răbdare și acceptare. Terapeutul CBT intervine cu exerciții, consiliază, provoacă, poate să și însoțească clientul, de exemplu, în anumite expuneri.
Nu e o terapie bazată doar pe insight. Adică scopul nu e doar conștientizarea, e acțiunea.
Acestea fiind spuse, poți oricând să dai feedback terapeutului și să faceți împreună tot felul de ajustări legate de stilul său de relaționare și de structurare a terapiei. Ia această relație ca pe una de antrenament – e ocazia ta să exersezi tot felul de lucruri, de exemplu să îți spui părerea, să refuzi, să faci cereri, să îți exprimi sentimentele, să faci propuneri șamd.
E o terapie scurtă?
În principiu, da. Studiile despre CBT sunt făcute cu intervenții scurte. Avantajul în afara laboratorului e că ne putem adapta la ritmul clientului. Dar aș face și precizarea că, în perspectiva mea comportamentistă, lucrând împreună întărim comportamente oricum, și nu aș vrea să întărim tocmai pasivitatea, amânarea, pregătirea excesivă și altele. Personal, am și pașii pe care îi urmăresc eu, dar las și loc clientului să deturneze (temporar!) terapia când apare o situație care îl preocupă. O dată pentru că poate fi o ocazie pentru exersarea unui comportament nou/unui nou fel de a privi, iar în al doilea rând pentru că oricum nu s-ar putea concentra probabil la altceva dacă mintea lui e ostatică acelui eveniment.
Vom vorbi despre copilărie?
Cam da. Sigur în faza inițială în care terapeutul își cunoaște clientul ca să facă acea conceptualizare. Apoi mai puțin, când e nevoie. Deseori prin acea punte afectivă – „Când te-ai mai simțit așa în trecut?” Scopul călătoriilor în trecut va fi fie oferirea validării pe care clientul nu a primit-o atunci, fie o modificare a interpretării acelor situații – de obicei prin ideea că a făcut tot ce putea la acea vârstă și nu e în vreun fel vinovat – precum și o revenire la prezentul în care avem mult mai multe puteri și mai multă libertate de a învinge în sfârșit acea nălucă din copilărie care vrea să bântuie și prezentul.
Dar eu nu am nicio problemă, vreau doar îmi descopăr sinele adevărat și să-mi înțeleg trecutul!
E în regulă. Dar probabil nu ne-am potrivi să lucrăm împreună, pentru că mi-ar fi frică să nu rămânem pe vecie captivi în mirajul înțelegerii complete a cauzelor și a ascunzișurilor. Psihoterapia CBT e orientată pe problemă, putem lucra dacă reformulăm în acești termeni.
Dar eu nu am nicio problemă, vreau doar să mă ajuți să îl conving pe X!
Hmmm. Cred că pornim greșit. Va fi nevoie probabil și aici să reformulăm.
Am un diagnostic psihiatric și vreau să fac terapie cu tine!
Vom putea doar în limitele competențelor mele și, în unele cazuri, doar cu colaborarea cu un psihiatru. În unele cazuri, terapia care e standard de aur în acea problemă poate fi alta și atunci, acest lucru, combinat cu faptul că nu am experiență în acea problematică, vor fi motive suficiente să nu putem colabora, din păcate.
Mai departe scrie-n carte
Am oferit aici o perspectivă sumară asupra terapiei pe care o practic. E un principiu CBT să te încurajez să cercetezi mai departe pe cont propriu, dacă ai această curiozitate. În general în CBT clienții sunt încurajați să își asume rolul de cercetător și să devină experți în afecțiunile lor, ca să le ia puterea! Cât timp studiul nu paralizează acțiunea, go for it!
Dacă vrei să stăm de vorbă, putem programa un apel de tatonare 🙂 Vezi aici serviciile mele.