Am cunoscut-o pe O. la atelierul de scris pentru dezvoltare personală, pe care îl țin o dată la două luni. Pentru că a fost deschisă în legătură cu suferința ei și pentru că mi s-a părut că are o dorință puternică de a povesti despre ea, m-am gândit să îi propun acest interviu, ca un prilej de a se exprima și de a fi ascultată – de mine, care am citit interviul, și de oricine altcineva care poate are în apropiere un om drag cu depresie, pe care nu mai știe cum să îl „ia”. Nu amintim aici diagnosticul exact al lui O., dar în termeni generali putem spune că are o depresie ameliorată de tratamente dar nu înlăturată și că asta o încurcă de peste 13 ani.
Îi mulțumesc foarte mult pentru că și-a pus energia în aceste răspunsuri, știm prea bine ce pasăre rară poate fi energia în perioade când abia poți să te ridici din pat. O. și alți oameni cu depresie rămân buni și valoroși și când pot și când nu pot să fie activi în relațiile pe care le avem cu ei, e mingea la noi să ne apropiem să îi vedem mai bine când ei se retrag. Cred că e obligatoriu să precizez că de foarte multe ori, tratamentele funcționează (medicamente, psihoterapie și altele) și e foarte important să fie accesate cât mai repede de la apariția simptomelor, pentru șanse mai mari de recuperare. Prietenia nu înlocuiește tratamentul, dar merge de minune ca adjuvant! Așa cum spune O., compasiunea presupune și acțiune.
Duminică, la atelierul de scris pentru dezvoltare personală, am făcut un exercițiu în care ai ales o carte de Dixit ca reprezentare pentru depresie și altele ca posibile soluții de ieșire din ea.
Poți să povestești puțin cum ai făcut legătura dintre acele imagini și viața ta?
Da, sigur.
Prima imagine – cea cu leagănul de copil, singur, abandonat în mijlocul unei păduri negre, sumbră până la moarte și în care nu pătrunde nicio rază de lumină, cu încrengături inimaginabil de multe – reprezintă cu o acuratețe dureroasă felul în care mă simt eu, cu depresia mea.
Leagănul acela care este, în fapt, gol, este simbolic pentru vidul lăuntric, pentru suferința, pe de o parte, și pentru depersonalizarea, pe de altă parte, pe care le aduce cu sine o astfel de boală.
Este o suferință cumplită, în care, pe de o parte, ești gol – gol de sentimente, gol de emoții, gol de pofte/chef sau de trăiri, gol de orice tip de energie, gol de viață, dacă vrei – și, pe de altă parte, tot acest gol este un hău imens, zdrobitor, care te doare și care face ca viața, de fapt, să fie un chin permanent, clipă de clipă.
Și mai plastic vorbind, ești în cavou, ai murit, dar totuși, totul doare într-un mod… crucificator.
Cea de-a doua imagine, cea cu capul din care ies bulgări de lumină (eu una așa am văzut/interpretat această imagine) și cu setul de chei, este pentru mine reprezentarea faptului că tot la mine este soluția ieșirii din boală.
Soluția eliberării și a regăsirii luminii.
Asta înseamnă inclusiv a găsi, tot prin căutările mele și cu energia mea din zilele mai bune, medicii potriviți, terapeuții potriviți, poate metodele alternative potrivite.
Nu în ultimul rând, activitățile și acțiunile salvatoare, în zilele în care îmi găsesc totuși puterea de a mă da jos măcar din pat, care să mă hranească mai apoi, în zilele sumbre, înnegurate și care par fără ieșire.
Ai în jur de 50 de ani și această depresie cronică de peste 13 ani.
În timpul acesta, presupun că te-ai schimbat și tu și au mai apărut schimbări și în mediul tău de viață.
Experiența depresiei a rămas la fel în acest timp, sunt ups and downs?
Da, sigur m-am schimbat și eu.
Nu fundamental, adică nu în ceea ce știu că este însăși esența mea de om și în ceea ce știu că mă face unică.
Dar m-am schimbat în modul în care mă comport și mă raportez mental, și emoțional, pe cât pot, la oamenii din jurul meu. Apropiați sau mai îndepărtați.
At the end of the day, realizezi, într-o astfel de boală, cât de mare poate fi singurătatea ființei umane.
Realizezi că nimeni nu va veni să te salveze, călare pe un cal alb. Nici prințesa și nici prințul din povești.
Ești, pretty much, on your own.
Pe de altă parte, nu vreau să generalizez.
Poate că tot ceea ce am făcut eu până la depresie și toate relațiile cu care m-am înconjurat fac ca eu să trăiesc astfel.
Poate că alți oameni se bucură de mai mult sprijin, de mai multă înțelegere, de mai mult ajutor și, mai ales, de mai multă empatie din partea celor din jur.
Eu una nu.
Este ca și cum cei din jurul meu nu au reușit niciodată să înțeleagă, să internalizeze cu adevărat acest fapt: că exact toată acea energie pe care eu o aveam deunăzi, tot acel vibe pozitiv și toată această dăruire de care eu știam să dau dovadă în relația cu ei… ei bine, exact toate acestea nu mai există, sau nu le mai pot eu accesa, odată cu această urâtă și debilitantă boală.
Pentru a răspunde la partea de întrebare legată de experiența depresiei, de-a lungul anilor, pot spune că, da, și modul în care se manifestă depresia se schimbă și s-a schimbat.
S-a schimbat însă și modul în care încerc să mă raportez eu la ea.
Asta înseamnă să învăț, din păcate, să trăiesc cu ea, să îi „admit” lipsa totală de predictibilitate în ceea ce privește stările mele, felul în care mă simt.
Nu în ultimul rând, să încerc să trăiesc altfel zilele mai bune, în care sunt funcțională.
Să practic, într-un fel, acel mindfulness real, în care să mă bucur de ziua prezentă, să încerc să fac lucruri pe care poate le-am amânat sau pe care este nevoie să le fac, să mă bucur de prezența unui om sau a unor oameni dragi.
Să mă încarc, dacă vrei.
Chiar dacă știu că, de cele mai multe ori, nu este îndeajuns pentru a nu „recădea”, dar măcar să scot ce este mai bun și mai zen din acea zi în care sunt mai bine psihic, emoțional, fizic.
Ne povesteai că ai nevoie de mai multe programări la consultații ca să fii sigură că vei ajunge acolo când nivelul de energie îți permite sau că în trecut te simțeai detașată de copil și nu aveai pornirea de a interacționa cu el.
În ce fel te încurcă depresia în prezent?
Cum ți-ai mai adaptat tu acțiunile la efectele acestei depresii?
În primul rând, la depresie, pe lângă starea aceea urâtă, grea, cumplit de greu de dus, ceea ce încurcă este lipsa de predictibilitate.
Eu una sunt și acum într-o astfel de perioadă, în care nu pot spune că, dacă azi am avut o zi mai bună, atunci și mâine va fi la fel.
Asta te incapacitează din multe puncte de vedere.
Te invalidează foarte mult și în relațiile cu ceilalți.
Te împiedică, așa cum spuneai, să ajungi la programări pe care le ai tot pentru a avea grijă de tine, de sănătatea ta.
Te pune adeseori în situația de a nu te mai bucura de un eveniment sau o acțiune pe care tu, în una din zilele bune, le-ai gândit, le-ai plănuit, ți le-ai dorit.
Asta poate însemna că nu mai ajungi la o piesă de teatru sau un concert pe care tu ți le-ai dorit, la care ți-ai cumpărat bilet etc.
Sau nu ajungi la întâlnirea cu o prietenă dragă sau poate la o petrecere, deși știi, în sinea ta, cât de mult te-ar ajuta să reușești să o faci.
Nu în ultimul rând, chiar și participarea la un atelier cum sunt cele pe care le organizezi tu, Simina.
Deși nu s-a întâmplat până acum, este posibil ca, într-o zi, deși m-am înscris și am făcut toate demersurile pentru a participa, ei bine, în respectiva zi să mă trezesc și să fiu atât de down încât să nu mă simt în stare nici măcar să mă spăl sau să mă îmbrac, darămite să ajung la atelier.
Pe de altă parte, da, de ce să nu recunosc: Thank God pentru online!
Mi se întâmplă să nu am energia să particip fizic, dar să îmi găsesc totuși focusul pentru a intra online. Acolo unde acest lucru este posibil, evident.
De-a lungul acestor ani cu depresie, ai încercat mai multe tratamente medicamentoase, o internare și procese de psihoterapie.
Participi și la mai multe ateliere de dezvoltare personală.
În acest timp, ai oscilat între speranță și disperarea că niciunul dintre tratamente nu te va ajuta să ieși din depresie.
Te ajută să funcționezi, dar nu au reușit să te elibereze de depresie.
Crezi că e o stare cu care te vei obișnui să trăiești sau că până la urmă vei găsi un tratament care să funcționeze mai bine?
Este, cred, cea mai grea întrebare pe care mi-o puteai pune.
Refuz să mă gândesc că voi rămâne pe viață cu această boală.
De altfel, cred sincer că nu pot trăi așa la nesfârșit.
One way or another, trebuie să se termine.
Pe de altă parte, deși ceea ce tocmai am afirmat sună foarte sumbru, realizez că eu trăiesc încă cu speranța că voi găsi un leac sau că voi găsi o cale care să mă ajute să fiu bine pe perioade mai lungi de timp.
Să pot reveni la viața pe care o aveam înainte de depresie, cu ajustările necesare legate de vârstă și de anii care au trecut și care au adus cu ei, în cazul meu, alte probleme de sănătate. Unele întocmai generate și de faptul că depresia nu mă „lasă”, uneori, să mă ocup la timp, și nici cum trebuie, de diversele probleme de sănătate ce au apărut în toți acești ani, în mod inerent.
Din păcate, și aici se instalează un cerc vicios din care este greu de ieșit învingător.
Dar nu vreau, cel puțin deocamdată, să mă dau bătută.
Cum erai tu, ca adult, când nu aveai depresie?
Îți e ușor să retrăiești în imaginație acele amintiri?
Ce vedeai, ce simțeai, ce făceai, cum relaționai, cum priveai viitorul, cum te vedeai pe tine?
Păi… eram, și încă cred că sunt, un adult foarte mișto.
Nu simt asta, nu internalizez cu adevărat asta, dar undeva, la nivel rațional, știu că așa este.
În primul rând, sunt un om căruia îi place să zâmbească. Mult.
Un om care iubește oamenii și care se bucură și se hrănește, realmente, din tot ceea ce înseamnă social, comunicare, împărtășire, descoperire.
Îmi place mereu să învăț sau să aflu lucruri noi, să mă expun informațiilor și descoperirilor și științei din cât mai multe domenii, cât mai diverse.
Profesional, dar nu numai, sunt un om de acțiune, de energie, de cursă lungă.
Un om foarte empatic, dar și foarte dedicat fiecărui lucru pe care îl face în viața asta, în orice plan ar fi.
O ființă pretty much perfecționistă.
Ceea ce nu este ok, știu.
Perfecționism care, da, pe termen scurt, dar și lung, te seacă de energii și te obosește.
Dar, Doamne, și câtă bucurie și satisfacție când vezi ce poate ieși din mintea ta, din mâinile tale, din munca și dăruirea ta…
Un adult foarte dedicat celor din jur.
De fapt, cred că aceasta este lecția vieții mele: am trăit mult prea mult pentru alții, pentru nevoile și dorințele lor, și mult prea puțin pentru mine, cu adevărat.
Un adult ambițios, foarte dedicat, așa cum am mai spus, dar care, totuși, știa să se bucure de viață: mă vedeam cu prietenii, ieșeam pe cât se putea la terase sau cafenele sau restaurante, mergeam la evenimentele fericite din viața celor dragi, la concerte și la teatru, plecam în vacanțe care erau foarte active, de tipul mers mult pe jos, vizitat orașul dar și muzeele lui etc. Îmi plăcea să organizez petreceri sau vizite la noi acasă, să am casă plină, să mă bucur de oamenii dragi.
Ce mai știu despre mine este că eram, și încă sunt, un om care dăruiește, și se dăruiește, prea mult. Prea implicată și mult prea „acolo”, trup și suflet și energie și resurse, în tot ceea ce se întâmpla negativ în jurul meu. Fie că era vorba despre prieteni apropiați, fie că era vorba despre oameni pe care de abia îi cunoșteam.
Un fel de flacără care arde, în același timp, cu/la ambele capete ale fitilului, la maxim.
Dar nu pentru sine, ci pentru ceilalți.
De multe ori, chiar și fără ca acei oameni să îmi ceară ajutorul, eu eram sau sunt acolo, mă ofer, mă dedic, mă consum, ard.
Și uite așa, când a fost să fie vorba să am resurse pentru mine, cu adevărat, profund… Puf!!! Ca prin magie: vanished!!!
Unii oameni consideră depresia un moft, o lene, un defect de caracter – ideea aceea de lipsă de voință, cu care se pedepsesc chiar și mulți dintre cei afectați de depresie.
Nu e adevărat, iar conceptul de „voință” nu prea se mai susține în psihologie.
Se pare că cine crede că are voință, are de fapt niște obiceiuri bine întipărite prin repetiție. Dar să revenim.
Ce simți când auzi ideea asta, de moft?
În primul rând, o mare revoltă.
În al doilea rând, o mare milă. O părere de rău… pentru ei.
Ca să mai trăiești în secolul în care trăim, cel al informației și al resurselor aproape nelimitate de învățare, cunoaștere și aprofundare, și încă să rămâi la părerea de-a dreptul primitivă că depresia (cea reală, diagnosticată ca atare, nu starea aceea proastă de o zi-două în care, demonetizând total termenul respectiv, mulți oameni spun „sunt depresiv” sau „am depresie” sau, și mai ilar, „m-a apucat iar depresia”…), deci să rămăi la părerea de-a dreptul primitivă că depresia este un moft, o lene, un capriciu, un răsfăț, sau câte și mai câte „defecte” de acest tip, ei bine, eu personal cred că asta spune multe despre tine, omul care încă gândește așa ceva.
Și, dacă cumva poate i-aș putea găsi circumstanțe atenuante unui om care gândește astfel, atunci când nu are pe nimeni în jur care suferă de așa ceva… hai, să zicem, îi las the benefice of the doubt.
Dar să ai un om drag în viața ta, un om pe care îl cunoști de ani, cu care ai trecut prin bune și prin rele, căruia îi știi felul de a fi, de a gândi, de a acționa, de a trăi… iar tu să persiști (și asta pentru că, nu-i așa, a înțelege, a crede și a acționa cere, de cele mai multe, un efort pe care l-ai face pentru persoana bolnavă), deci să persiști în ideea cu moftul, lenea, capriciul, ei bine, mi se pare că te dezumanizează și pe tine, celălalt human being, în același mod profund în care boala numită depresie îl disociază de realitate și de propria lui viață pe cel bolnav de depresie.
I could write a book about it…
Uneori, când cineva are depresie, e o experiență atât de alienantă, că persoana se simte cumva desprinsă de lumea obișnuită, pe care nu o mai înțelege prea mult, care o obosește. Și atunci se izolează într-un fel, se întoarce către sine și rulează tot felul de filme din propria viață – unele luminoase dintr-un trecut care pare irecuperabil, altele întunecate despre persoane care au rănit-o, altele despre dovezi despre faptul că persoana e cumva inferioară altora, tot felul de variante.
Ca orice filme, ele nu sunt 1 la 1 cu viața, sunt un decupaj pe o temă.
Dacă ai și tu astfel de filme, în ce momente uiți de ele?
Cât de mult crezi că îți afectează conectarea la ceilalți această retragere în sine?
Ei bine, da, când ai o depresie majoră cum este cea cu care trăiesc eu, fimul acesta despre care vorbești rulează cam 24/7, non-stop.
Nu e ca în bancul acela cu „se mai închide și non-stop-ul”.
Ceea ce face viața infernală, pretty much.
Cu foarte puține momente de respiro, în care să nu fii conștient că ai învățat să trăiești cu oribilitatea asta de boală.
În plus, evident, ca orice lucru sau situație care se întinde peste ani și ani de existență a ta, depresia își pune amprenta pe tot ceea ce faci, pe tot ceea ce ești.
Ca să nu mai spun că, fizic, matematic, nu ai cum să nu rămâi în urmă cu lucruri.
Și asta atinge toate palierele vieții tale: personal, profesional, social, uman, dezvoltare, învățare, descoperire, prezență.
Însăși posibilitatea de a căuta soluții pentru boala ta este afectată, nu-i așa?
Cum să cauți resurse sau modalități alternative de vindecare sau terapii noi sau oameni care să te ajute să ieși din coșmarul acesta când… tu nu ai nici energia pentru a te ridica din pat pentru a merge la baie?
Uneori nici la terapie nu reușești să ajungi, fie ea și online.
Uneori nici la medicul psihiatru, deși știi bine că ai nevoie să vorbești cu el, să îi spui, tocmai, că nu te simți bine cu tratamentul actual și să discutați asupra alternativelor și a posibilelor căi de acțiune.
Depresia este invalidantă, debilitantă, exact prin asta: toate tipurile de energii care îl fac pe om, ca ființă, să funcționeze, să fie activ, să își poată trăi viața și, ultimately, să se poată bucura de ea, ei bine toate aceste energii nu mai pot fi accesate de către omul bolnav de depresie.
Dar niciuna.
Deloc.
Atât de simplu. Și totuși, atât de complicat.
Ai vorbit despre ce se întâmplă când nu poți să fii tu cea care propune o interacțiune, despre o tăcere pe care o simți acut: „De aceea se și așterne tăcerea asta asurzitoare: când eu nu găsesc energia de a mă duce eu către celălălt, ei bine, la capătul celălalt al firului… pare ca și cum nu ar mai fi, deodată, nimeni.”
Te-ai simțit singură în ultimii ani?
Oh, da, „Singurătate” a devenit, într-un fel, al doilea nume al meu. Sad smile here.
Până la urmă, așa cum spuneam și mai devreme, oamenii te abandonează.
Unii, de la bun început.
Alții, pe parcurs.
Ca să facem o paralelă, este ca și cum un om care are cancer într-un stadiu foarte avansat, și care nu este în remisie în niciun moment, își „permite luxul” să trăiască cu această boală mai mult timp, ani la rând.
Ei bine, ai fi uimită cât de repede (și unapologetically) vor înceta să mai fie acolo pentru el cei din jurul lui.
Which is totally fine and normal, at some level.
Adică, da, înțeleg perfect că și cei din jur obosesc.
Că nu mai vor să audă, să vadă, să știe… că tu, depresivul, nu ești bine deloc, în continuare.
Dar de la a obosi și a-ți lua timpul, răgazul, mijloacele pentru a te resursa, până la a-l abandona pe cel bolnav… e cale lungă.
Aici discuția este foarte lungă, cu multe ramificații și consecințe și explicații.
M-am gândit și mă gândesc, zi de zi, la ele.
Și aș vrea să mă fac foarte bine înțeleasă: nu spun că este ușor pentru cei din jur să trăiască cu/alături de o persoană depresivă sau să fie prieteni cu ea etc.
Ceea ce cred însă, cu tărie, este că nimeni, dar nimeni pe lumea asta, nu alege să fie bolnav.
Așa cum această afirmație este valabilă în cazul unui cancer, a bolilor cardiovasculare, a bolilor care țin de orice alte organe sau aparate ale corpului uman, ei bine, da, această afirmație este valabilă și în cazul depresiei.
Iar iubirea, prietenia, omenia… nu sunt numai despre a fi împreună la bine.
Atunci când iei un om, și nu mă refer aici numai la căsnicie, îl iei „la pachet”, cu totul.
Și îți asumi tot ceea ce înseamnă acest… „tot”.
Sau nu?
Ce preferi: optimismul celorlalți cu privire la depresia ta sau compasiunea?
Nu prea le-am trăit pe niciuna cu adevărat pentru a putea răspunde în mod profund și corect.
Ce vreau să spun prin asta: în cazul meu, ambele sunt/au fost, de cele mai multe ori, de fațadă sau efemere.
Compasiune, pentru mine, înseamnă și o formă de acțiune ulterioară.
Altfel, e mai curând o părere de rău, un sad face dat de circumstanțe sau context.
Optimismul, la fel.
Ar cere și o acțiune ulterioară.
Cu atât mai mult în cazul depresiei, în care bolnavul nu are el capacitatea, energia, tăria, resursele pentru a se ocupa de el și de propria (posibilă) vindecare.
Altfel, atât optimismul cât și compasiunea rămân niște forme, sau cuvinte, vidate de sensul lor profund și autentic.
Plastic vorbind, când ești cu adevărat bolnav, compasiune sau optimism nu pot fi numite… o bătaie colegială/prietenească pe umăr sau un zâmbet forțat și o vorbă de încurajare lipsită de un fond real. Peste care se așterne, în secunda următoare, uitarea totală.
Să vorbim despre relațiile tale apropiate.
În ce fel ai fi vrut să se poarte diferit cu tine oamenii de acasă, de la serviciu, din familia de origine, prietenii tăi?
De ce ai tu nevoie de la ei în prezent?
Woaw.
Cât timp sau câtă hârtie mai ai la dispoziție?
Eu am trecut prin atât de multe legat de depresia mea încât aș putea scrie un roman, separat, numai despre reacțiile celor din jur.
Am învățat/accesat, după mulți ani de terapie, cuvintele pe care urmează să le rostesc acum: am fost nevăzută, umilită, tratată cu dispreț, lipsă totală de încredere sau validare, am fost jignită, făcută să mă simt și mai mult ultimul om decât o făcea oricum, în acel moment, depresia mea.
Evident, ce vine la pachet cu boala este că tu nu ai capacitatea, în acele momente, să reacționezi, să explici, să acționezi.
Eventual să și pleci.
Nu, pentru că asta este depresia: anihilarea totală a persoanei care ai fost cândva, lipsa totală de energie și de voință și de putință.
De fapt, sincer, pe moment nici nu realizezi cât de grave sunt lucrurile. Tocmai pentru că disociere, splitare, lipsa emoțiilor și a energiei etc.
Which is, in fact, totally ok, până la urmă.
Asta ca să putem găsi, până și aici, o perspectivă pozitivă asupra situației.
Căci, altfel, în opinia mea, anumite lucruri pe care le-am trăit, pe care le-am auzit de la cei apropiați, ar fi trebuit, realmente, să mă facă să îi nimicesc, la rândul meu, așa cum o făceau ei cu mine în acel moment specific sau prin cuvintele sau comportamentele repetate, totally inappropriate pentru boala și suferința mea.
Concret, dacă o prietenă și-ar da seama că te-a lăsat la greu și ar vrea să reia în alt mod relația cu tine, cum ar fi bine să facă?
De ce ar trebui să țină cont?
Păi, în primul rând, să vină către mine și să genereze o discuție cu potențial de vindecare a relației.
Dar una în care să fie total autentică, transparentă, sinceră.
Cu ea însăși și cu mine.
Să îmi spună, din punctul ei de vedere (sincer, fără scuze fals create, în care nici ea nu crede), de ce a (re)acționat așa.
Să încerce să mă facă să văd și să înțeleg punctul ei de vedere, modul în care a simțit și a acționat atunci.
Să fie pregătită și pentru partea care va fi clar mai puțin plăcută de auzit: adică my side of the story.
Să îmi spună că îi pare rău. Dar doar dacă chiar simte asta.
Să îmi spună că e aici, acum, cu mine, și că nu mai vrea să repete scenariul abandonului.
Să mă întrebe ce aș fi vrut sau de ce anume aș fi avut atunci nevoie.
Și la fel pentru acum, pentru prezent.
Dacă nu este pregătită pentru toate astea, atunci cred că ar fi mai bine să nu vină.
Dacă este ceva ce am învățat să prețuiesc mai mult decât orice, acestea sunt consecvența, perseverența, reziliența, fidelitatea în relații.
Când te vezi cu prietenii, depresia e un subiect pe care vrei să îl abordezi sau de care ai prefera să nu vorbiți?
Ai prefera să vorbească mai mult ei, mai mult tu?
Să pună mai multe întrebări sau mai puține?
Sau poate ai prefera să faceți o activitate în paralel, de exemplu să vedeți un film, fără atâta interacțiune?
Când mă văd cu prietenii, vorbesc despre depresia mea.
Vorbesc pentru că simt nevoia, dar și pentru a încerca să îi fac să înțeleagă, într-un mod cât mai profund, autentic, cum este viața mea cu această boală.
Să îi fac să înțeleagă, sau să le reamintesc, că absențele mele, uneori pe perioade mai lungi, sau lipsa răspunsului la telefon sau la mesaje… toate astea nu sunt eu.
Toate acestea sunt depresia mea, care se manifestă astfel, care mă face incapabilă să mă dau jos din pat, să răspund chiar și numai pentru un minut la telefon (am zile în care nu îmi pot descleșta, la propriu, maxilarele), care mă face să nu mă intereseze nimeni și nimic.
Deci, este și un reminder permanent al omului care sunt, la bază, versus omul care trăiește, zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă, cu depresia.
În general, oamenii nu prea pun întrebări.
Eu una mi-aș dori să facă asta, deoarece adeseori mă ajută și pe mine, cu adevărat, să privesc lucrurile din altă perspectivă.
O întrebare bine pusă poate fi prilej de descoperire, reflecție sau cunoaștere mai profundă.
În ceea ce privește activitățile în paralel, când mă văd one-to-one cu o prietenă, mai mult vorbim. Facem și alte lucruri, dar mostly vorbim.
Asta nu înseamnă însă că vorbim numai despre mine sau despre depresia mea.
Vorbesc cu prietenele mele, în egală măsură, despre viața lor, problemele sau bucuriile sau împlinirile lor, despre suferințele lor.
Despre job, familie, prieteni, cine ce a mai citit, învățat, privit, contemplat.
Cine s-a mai întrisat și de ce, cine s-a mai bucurat și cum și cât de mult.
Și, da, evident, și despre micile nimicuri care ne fac viața mai frumoasă, mai ușoară, mai bearable…
Depresia afectează capacitatea mamelor de a se conecta cu copiii lor, din păcate.
La tine am văzut căldura cu care vorbești despre copil, dorința de a-l proteja.
Care crezi că sunt superputerile tale ca mamă pentru copilul tău preadolescent, în ciuda acestei depresii?
Oh, da, eu am îndurat abandonul și abuzul in so many ways încât, pentru mine, atunci când funcționez cât de cât, copilul meu este o prioritate absolută.
Nu neapărat în termeni de cantitate a timpului petrecut împreună (și asta contează, știu), cât în termeni de cât de mult aș vrea să îl învăț (fără a părea că îl… învăț, că îi „torn pe gât” informații teoretice) despre cum este viața cu adevărat.
Despre cât de bine și firesc este să înveți să te cunoști pe tine însuți, cu bune și cu rele, cu emoții, trup, suflet, spirit.
Despre limitele pe care e bine să învățăm să le punem în relație cu cei din jur, oricine ar fi ei. Despre cât de important este să faci diferența, pe de altă parte, între nevoi și dorințe.
Despre cât de important este să spui „nu” atunci când simți că asta trebuie să faci.
Despre noțiunea de respect și ce implică aceasta, cu adevărat.
Despre prietenie, oameni, relații, iubire de sine și de ceilalți.
Despre viață, valori, omenie.
Dar și despre lume, cultură și culturi.
Încerc să îl expun, în măsura și limitele posibilităților noastre, la experiențe cât mai diverse, să îl fac să descopere lumea în moduri cât mai diferite.
Asta pentru a cunoaște lumea în care trăiește, dar și pentru descoperirea și cunoașterea propriului sine.
Și da, recunosc, atunci când cineva mă întreabă ce îmi doresc eu, ca mamă, pentru copilul meu, răspunsul meu este, invariabil: „Să fie fericit”. Pentru că asta însumează, din punctul meu de vedere, că ești ok cu tine și cu cei din jur și cu lumea în care trăiești și din care faci parte.
Or, dacă este ceva ce depresia m-a învățat, este să prețuiesc cu adevărat viața și părțile ei bune, frumoase, care merită trăite. Și, da, să prețuiesc chiar și provocările sau dificultățile, atâta timp cât toate astea înseamnă să simți că ești viu, cu adevărat.
***
Aici se termină interviul nostru și aici aș vrea să fac o mică observație. Ați sesizat că O. scrie de multe ori „cu adevărat”? Ce credeți că ar putea însemna asta? Pe mine mă duce cu gândul la o lipsă a conectării profunde, pe care poate o simte ea. Sau poate o simt eu! Vi se întâmplă și vouă să vi se pară că nu ajungeți la această înțelegere reciprocă, profund satisfăcătoare? Cât de des avem la dispoziție un prieten cu timp și cu disponibilitatea pentru discuții despre ce e important pentru noi?
Mai departe urmează o poezie scrisă de O. sub inspirația unui alt atelier la care a participat și care a mișcat-o profund.
De câte feluri sunt lacrimile mele? De tristețe De furie De nepăsarea altora De nedreptate De atâta și atâta și atâta suferință De umilință De neputință De singurătate De durere De ură De pizmă și ciudă... Lacrimile mele poartă un nume Poartă numele meu. Numele meu este Suferință. Oare? Și dacă da, oare mai pot schimba ceva? Eu nu sunt așa. Eu nu sunt Asta. Eu sunt lumină, iubire și soare. Eu sunt zumzet, iubire, fremătare. Eu sunt doar O., cu bune și rele. Dar nu din lacrimi sunt făcute vintrele mele. Nici inima, nici pielea, nici ochii, nici gura. Cu atât mai puțin Sufletu-mi și nici măcar... Ura.