„Carnet cu cântece pe care le știu din copilărie de la tata” e unul dintre carnetele la care mă mai uit din când în când, din iunie de când a murit mamaia, în casa ei de la țară, la 88 de ani.
Sunt acolo doar două cântece, am și înregistrat-o cântându-le, plus o listă mai veche cu mai multe. Iată ceva ce nu găsești pe internet, le-am căutat. Îmi pare bine că a ținut jurnale toată viața, e un fel de a avea încă acces la gândurile și zilele ei.
Mamaia ne aștepta în vizită într-o vară din ultimii trei ani, în care a trăit cu demență vasculară. Ia uite cum își imagina vizita: „Azi afară dimineața e ff cald – soare și lumină multă. O să apară și ele pe aci – să vadă ce frumos e peste tot!”
Ce făcea ea într-o zi? Stătea mult pe prispă și privea strada principală.
„Mai văzut și televizor câte ceva. Și pe drum lume trecând – biserică – înapoi. Așteptăm vești de la careva ai noștri. Pe drum tot trec mașini – se plimbă lumea – e sărbătoare. [nu disting aici] s-au mai culcat și Simina. Mag citește mereu pe afară și așteaptă pe cele ce trebuie să vină. Și eu sunt tot afară pe sală – văd cine trece pe drum.”
Era mereu uimită de câte mașini trec pe stradă (față de când eram eu mică și stăteam acolo, și așteptam să vină mașina mamei și să se oprească în dreptul porții, enervant de mult mai multe), și își explica asta gândindu-se că probabil e sărbătoare – nu mai avea orientare temporală, nu știa ziua și anul.
Mi-e dor de ea, mai ales că de când cu demența era mult mai puțin agitată (probabil pentru că acum îi dădea îngrijitoarea regulat toate pastilele necesare, inclusiv cele de tensiune) și deci mai puțin anxioasă și controlling, ceea ce făcea să ne-nțelegem mai bine. Când eram în casă, de obici ea stătea în pat la televizor, iar eu stăteam pe fotoliul de lângă sobă și mă invita să-mi pun picioarele pe pat lângă ea. Am stat așa de zeci de ani, de fapt.
Am citit că oricum oamenii în vârstă, când își dau seama că timpul lor de viață e limitat, devin mai preocupați să aibă relații plăcute cu oamenii importanți din viața lor. Poate așa a fost și la ea și mă bucur că am avut acești trei ani de la diagnostic, un fel de bonus diferit, în plus față de anii ei de viață „normală”.
Diferit în acești ultimi ani era și că voia să mai trăiască. Un alt cântec pe care îl cânta începea așa „Bătrânețe, haine grele, ce n-aș da să scap de ele” și îl cânta simțind ce spunea. Se gândea mult la copilăria ei, mai precis la timpul petrecut cu „tăticu”, pe care îl iubea foarte mult. În schimb înainte, cel puțin toată copilăria mea, spunea mereu că de ce n-o ia Dumnezeu odată, că suferă prea mult. Ce păcat, mă gândesc, când oamenii au depresii și nu se tratează, cum afectează nefericirea asta viețile tuturor, mai mici și mai mari. Probabil ea nu ar fi știut unde, cum să se trateze.
O să pun aici și eulogia pe care am scris-o să o citească popa la înmormântare – dar n-a citit-o.
„Voi când mai veniți pe aici?” Își întreba doamna Bunea fiica și nepoata când telefonau. Iată-ne reuniți aici împreună, rudele prețuite și vecinii aproape de care a trăit toată viața. Doamna învățătoare s-ar fi bucurat să vadă că ați venit să îi aduceți un omagiu.
Elena Bunea, sau doamna Lenuța, a avut o viață lungă. Cea mai mare parte din viață și-a dedicat-o școlii: a fost învățătoare pentru câteva zeci de generații de elevi. Nu i-a uitat, le-a urmărit evoluția și s-a bucurat pentru ei.
Ținea foarte mult la rolul ei pedagogic. A păstrat legătura cu colegele de la Școala Normală din Pitești, chiar și în ultimii ani. Când a ieșit la pensie, a suferit mult că nu mai poate fi alături de copii. Dar se bucura când era invitată la serbări, să vadă cântecele și dansurile elevilor.
Doamna Bunea îndrăgea mult cântecele, romanțele pe care nu le-a uitat nici în ultimii ani. „O, vraf de jucării,/ îmi amintesc de nopți cu lună/de când eram copii/ și stam de vorbă împreună” e un fragment pe care îl cânta nepoatei, povestindu-i despre copilăria ei frumoasă, înconjurată de părinți iubitori, de sora și fratele mai mici.
Acum sunt cu toții plecați dintre noi.
Doamna Bunea va rămâne în amintirile noastre ca o doamnă, mereu gata să ofere ceva dulce oaspeților și să își îndoape familia cu mâncare, căreia îi plăcea să se îmbrace cu gust și care iubea ordinea, în casă și grădină. A crezut în puterea educației toată viața și nu a încetat să învețe: în ultimii 3 ani, a învățat să se lase îngrijită când puterile i-au slăbit. A devenit mai caldă și a trăit fiecare clipă cu încântare, privind oamenii care treceau prin fața casei ei.
Poate ne privește și pe noi acum. Dumnezeu să o odihnească în pace!
***
Ce rămâne dintr-un om? Câteva cântece, un punct de vedere spre drum. Am senzația că ar trebui să preiau ștafeta, cine trece pe drum nu a mai fost văzut de patru luni de pe prispa noastră!