Ieri am ieșit din casă până la magazin și la farmacie și ne-am hotărât să nu mai părăsim incinta o vreme, mai ales ca, în cazul în care din întâmplare am luat virusul, să nu-l dăm mai departe. Și nici să nu riscăm să-l luăm, dacă nu-l avem deja. Observați deja că această incertitudine e cheia problemei. Pentru că ar fi bine să știi dacă ai sau nu, statul în casă nu e sustenabil. Cât poți să stai fără să ieși?
Avem și noi niște paste, niște conserve și alte MERINDE, nu cantități industriale, mi-a fost la un moment dat rușine să le cumpăr și pe astea, pentru că nu vreau să privez pe altul de acces la mâncare. Important, cred, e să ai câte ceva ca să dobândești o senzație de siguranță, realizând în același timp că nu există siguranță deplină posibilă.
Am făcut un mic comitet de familie, în care am stabilit niște ritualuri de curățenie. Din fericire, am experiența statului mult timp cu prietenul meu în fiecare săptămână în aceeași casă, dar am auzit că există și oameni pe care această proximitate îi cam sperie, pentru că e neobișnuită, într-un stil de viață cu multă muncă la birou și deplasări, copii, șamd.
Grija mea principală e pentru sănătatea mamei și bunicii. Dar nu e ceva ce pot controla aici. Doar să țin legătura, să nu ne simțim despărțite.
Altă grijă e senzația de captivitate, eu fiind oricum cam claustrofobă, pe de altă parte am lucrat ani de zile de acasă, așa că e ca și cum aș fi un freelancer boem. Am o grămadă de treabă pentru Revista de Povestiri, ateliere și alte proiecte conexe încât nu mă plictisesc. Am și o mulțime de cărți de psihologie de citit, ca studentă ce mă aflu. Chiar mă gândesc să scriu niște idei anti-anxietate și să le public aici, dat fiind că, până la virus, cred că e problema de sănătate principală acum.
Cât de repede se poate schimba lumea, nu-i așa? 🙂