Agresivitatea la copiii mici

Mă voi referi în acest articol la comportamentele agresive ale copiilor preșcolari între 2 și 5 ani. Am citit despre acest subiect când m-am confruntat eu, ca părinte, cu aceste manifestări neașteptate. Trebuie să precizez că sunt psiholog, dar nu lucrez individual cu copii, deci calitatea în care scriu e mai mult de cititor avizat al recomandărilor științifice și din anumite cărți de parenting. Pentru părinții care au încercat mai multe dintre cele de mai jos fără un succes observabil, cel mai util cred că ar fi mersul la un psiholog pentru o evaluare și pentru o intervenție terapeutică, mai ales că așa puteți discuta și stilul de parenting pe care îl practicați, evenimentele din viața copilului, tot felul de lucruri legate de creșterea lui în mediul casei lui și puteți primi consiliere aplicată direct la situația voastră. În viitor am de gând și eu să organizez niște ateliere de familie (părinți+copii), în grup mic, axate pe exersarea abilităților prosociale (ca să se mai stingă din cele antisociale!). Gata cu introducerea, să începem.

Ah, încă ceva. Chestie de limbaj. Nu o să folosesc „copil agresiv/rău”, ci copil care are comportamente agresive, face fapte rele. E și atitudinea pe care o recomand, să vă priviți copilul ca pe un copil bun, care învață și încă nu poate să își stăpânească pornirile agresive (putem să o facem noi pentru el deocamdată). Credeți în capacitatea lui viitoare! Ar fi super ca el să internalizeze această privire încrezătoare asupra sa (în loc să internalizeze impresia că e un copil rău), să creadă despre el însuși că e bun și se dezvoltă și va putea să facă tot mai bine ce ne așteptăm de la el.

Despre efectele pedepselor dure în perpetuarea comportamentelor ostile

Citat din tatăl terapiei cognitive Beck, cartea Prisoners of Hate:

“Kenneth Dodge and his group at Vanderbilt University have shown that the psychological impact of harsh parental discipline can be ascertained as early as the age of four. Testing of children who later become delinquent shows that they were more likely than other children to attribute hostile intent to another child in an ambiguous situation. For example, if someone spills milk on another person or bumps into him, they explain the actions as deliberate rather than accidental. Overinterpretation of other people’s behavior as hostile became a consistent cognitive pattern as the child progressed from preadolescence to adolescence to adulthood. Harsh parenting shapes the child’s inimical views of others and his view of himself as vulnerable to the hostile actions of others. Even though the child may dislike or even hate his parents, he often mimics their behavior and incorporates their attitudes. They fail to present constructive role models and do not give the child the kind of guidance, support, and understanding that he requires. The parent also may directly affect the child’s notion of the best way to influence others: by intimidation, domination, and force. The notion that other people “have it in for him” may lead the child to engage in a variety of “unsocialized” behaviors: lying, cheating, bullying, cruelty, disobedience, and destruction of property. His early experience structures his perception into the beliefs that other people treat him unfairly, that they “have it in for him.” Of course, part of this belief has a basis in reality. Other children—and adults as well—tend to shun difficult children. The delinquent child may not fully realize that his aversive behavior makes people wary and antagonistic toward him.

Hence, he is all the more likely to feel that they are treating him unfairly. Given the harsh treatment and lack of guidance and support at home, the child is drawn to other delinquent youngsters in the community. “

Comportamente prosociale – prietenie

Dar stați așa, ce ne dorim de la copil? Aș sumariza așa: să fie prietenos. Intră și niște politețe în prietenie, dar mai ales atitudinea de apropiere față de ceilalți, de colaborare. Vrem să se poată juca cu alți copii și să negocieze în conflicte, să poată să facă cereri, să se poată împăca.

Ce ar putea însemna comportament agresiv la vârste mici?

Lovirea altor ființe cu mâna, cu piciorul, cu capul, tras/împins, mușcat, scuipat, zgâriat, lovirea cu un obiect, distrugerea bunurilor – aruncarea jucăriilor, lovirea mobilierului, răsturnarea scaunelor, a diferitelor obiecte. Și agresivitatea verbală e tot comportament! Nu îmi dau seama cât de mult s-ar putea manifesta până în 5 ani, probabil destul de puțin. Lista nu e probabil completă. Ideea e că sunt consecințe nefaste asupra propriei persoane sau asupra altora: obiectele se pot strica, ființele suferă fizic sau psihic.

Unii cercetători includ în definiție intenția de a produce suferință – „act directed toward a specific other person or object with intent to hurt or frighten, for which there is a consensus about the aggressive intent of the act” (sursa). Dar pentru această categorie de vârstă mie personal nu mi se pare necesar. De exemplu, copilul meu lovește probabil 90% din timp dintr-o combinație de entuziasm și energie și dorință de apropiere/joacă, mi-a și zis o dată „te-am lovit din iubire”. Doar n-o să-i zic că e OK doar pentru că nu cu intenția de a-mi face rău m-a lovit. Îi spun cum prefer eu să mă iubească și uneori mai accept jocuri de inversare de putere (vezi mai spre final).

Diferența dintre furie și agresiune, importanța recunoașterii emoțiilor

Dacă tot am menționat mai sus câteva emoții, să facem și clarificarea necesară că emoția e OK, comportamentul nu e. Nu ne place furia nici la noi înșine, nici la alții, dar e parte din paleta normală de emoții, cu tot felul de nuanțe: iritare, enervare, mânie, ostilitate. La ce ne ajută? Când ne ajută, ne ajută să depășim obstacole. Ne mobilizează energia ca să facem ceva să depășim piedica de pe drumul pe care vrem să mergem. Când apare piedica, frustrarea (ni se ia ceva, nu ni se dă), apare și furia, în funcție și de celebra toleranță la frustrare – pentru cei norocoși, furia apare mai greu, la frustrări mai mari. La cei mai sensibilizați prin configurația genetică sau evenimentele adverse de viață, apare mai ușor. Odată ce simțim furie, nu putem să o blocăm. Măcar 90 secunde suntem hijacked de ea (sursa), prin efectele biochimice din corp. Apoi putem să gândim un pic mai clar.

Apoi, ne ajută să identificăm și să numim emoțiile pe care le simțim. Spun emoții pentru că furia e o emoție de suprafață, sub ea mai sunt și altele, căutăm și vom găsi: dezamăgire, frică, vinovăție, rușine, tot felul. Vă pricepeți la a vă recunoaște emoțiile? Antrenați-vă mai ales voi!

Desigur, una dintre metodele de reducere a agresivității care e sugerată de multe surse e dezvoltarea emoțională a copiilor. Adică să învețe cuvintele care denumesc emoții și să le poată asocia cu stările lor și ale altora. Puteți exersa tot timpul, de exemplu mie îmi place să discut cu copilul ce emoții simt diverse personaje din povești. Ideea e să nu fie abstract, aplicați la ocaziile din viața lui.

Agresiunea, în schimb, e comportamentul. Agresiunea nu e OK. (Doar în situații de urgență, care sunt rare, nu?) Nici să lovească o jucărie de pluș nu e OK? Keep reading, vom ajunge și acolo. Ar fi util ca, din când în când, să i se sublinieze copilului această diferență între emoție și comportament. „E OK să fii supărat/nervos/furios, dar nu e OK să lovești. S-ar putea să te simți mai bine dacă spui „Sunt furios pentru că X”. Sau sugerăm comportamente alternative. Clasicul „nu lovim, pentru că doare” e intens folosit și e bun, că e simplu (nu ajută discursurile când creierul care ne ascultă e inundat de supărare). Greu la vârste mici cu empatia, dar ea tot se creează cumva, nu? Să o ajutăm să crească.

Checklist de bază (probabil nu exhaustiv!)

Bineînțeles, înainte să ne lansăm în acțiuni mai complexe, cred că e util să verificăm dacă în prezent oferim:

• Rutine care fac viața previzibilă
• Un mediu stabil – constanță în spațiul de locuit și îngrijitori
• Mâncare, confort termic, pentru că știm și noi adulții cum ni se modifică dispoziția când ne e foame, de exemplu
• Îngrijire în starea de boală – sigur că vor fi mai morocănoși, ca și noi
• Suficient timp pentru mișcare – să se transforme energia în sport, în loc de atacuri. De explorat: poate după o zi întreagă de interacțiune la grădiniță, e util un parc prin care să alergăm mai solitari.
• Suficient timp pentru somn
• Siguranță – nu lovim copilul, nu îl mușcăm să îi arătăm cum se simte, nu îl umilim
• Un model de interacțiune socială – poate nu ne dăm seama sau credem că e prea mic, dar el ne urmărește. Aude când noi zicem „Bună ziua!”, „Să aveți o zi bună!”, „Pot să x?”, „Te rog, îmi dai și mie y?”, „Nu îmi place când faci x, mă doare/sunt trist, te rog să te oprești. Prefer y.” „Cum te simți?”

Învățare prin imitație și prin consecințe

Practic, ultimul punct din checklist are legătură cu învățarea socială sau, altfel spus, învățarea prin imitație sau învățarea observațională. De ar prelua de la alții numai comportamentele bune, nu? 🙂 Așa cum celebrul experiment Bobo Doll și cele ulterioare au arătat, copiii pot învăța comportamente agresive doar observând pe altcineva că le manifestă, nu e nevoie să li se predea intenționat!

Ulterior a reieșit că tendința de a imita comportamentul agresiv e și mai mare dacă modelul nu suferă nicio consecință negativă – dacă nu e oprit sau penalizat cumva.

Puțină teorie despre condiționarea operantă, care e un alt tip de învățare. I se mai spune și legea efectului, parcă așa sună mai digerabil. Când un comportament e urmat imediat de o recompensă, frecvența lui crește (e întărit). Când e urmat imediat de o pedeapsă, frecvența lui scade. De fapt nu există comportamente așa izolate în eter, apar reacții în lanț, suntem ființe complexe, deci teoria ne ajută doar parțial.

De exemplu, dacă copilul privește un copil care face un act de violență și lângă el e un adult sau poate alt copil care râde, clar e mai probabil să imite, pentru că actul agresiv a fost urmat de o recompensă – râsul. Nu ne gândim așa în mod normal, dar ce se întâmplă imediat după chiar contează. Alt exemplu: copilul lovește cățelul și cățelul fuge – fuga lui e un efect interesant, ca o recompensă. Speriatul porumbeilor are aceeași dinamică, vedem asta foarte des în parc.

Limitarea expunerii la modele rele, prevenție

Reiese de mai sus că e util să limităm expunerea la comportamente agresive, mai ales la aceste vârste când copiii nu au capacitatea de a estima la fel de bine ca cei mai mari consecințele asupra altor persoane, nu înțeleg câte implicații înțelegem noi.

Concret, putem limita expunerea la violență în viața reală – ce vede acasă, în parc (îl putem extrage/distrage când au loc astfel de comportamente), la grădiniță (dar aici nu prea mai avem control, doar doamnele educatoare au), în cărți, în conținul media digital (telefon, televizor, calculator).

Exemplu dintr-o carte de celebrul Maurice Sendak. De când a început la noi lovirea cățelului, sar peste pagina asta, dar era mai bine să fi sărit de la început.

Cât despre prevenție, e ideal că opriți copilul / să-l deturnați înainte să execute actul agresiv. Pentru că e posibil ca de multe ori să vă dați seama la timp că urmează să comită ceva din repertoriul lui agresiv. Am o filmare amuzantă cu mine alergând să previn un atac (am reușit!), dar apar și alți oameni pe acolo, deci nu pot să vi-l arăt. Dacă putem preveni, e minunat, pentru că vrem ca acele comportamente să nu se repete. Cu cât se repetă mai mult, cu atât se schimbă mai greu. Dar nu veți putea mereu să preveniți și am simțit și eu o mare frustrare când nu am prins momentul, enervarea mea de multe ori are ca substrat că îmi pare rău că nu am fost eu mai pe fază. But enough about me!

Tot în acest context putem discuta și devierea comportamentului agresiv spre altă țintă. Există această părere cum că ar fi OK și pentru adulți, și pentru copii, să lovească perne, plușuri, diverse. Din ce am citit pentru lucrarea mea de licență (despre furie și autocompasiune), nu ajută, dimpotrivă: comportamentul agresiv se întărește prin repetiție. (Bătăile cu perne sunt însă altceva, acolo e o transformare în joc, o sublimare în râs, pare altceva, poate fi o inversare a raporturilor de putere care îi dă ocazia copilului să îl domine pe părințe într-un mod acceptabil și care creează conectare.)

Agresivitatea e doar o fază?

Dacă vă gândeați că ați putea trece cu vederea comportamentele agresive, pentru că e vorba doar de o fază de dezvoltare, think again. Sigur, agresivitatea ocazională probabil nu e motiv de îngrijorare (iar la copiii foarte mici cu atât mai puțin), dar dacă se tot repetă comportamentele și deja sunteți exasperați, chiar e cazul să aveți un plan și să vă țineți de el. De ce? Din mai multe motive:

1. Copilul cu comportamente agresive e deseori marginalizat în grupul lui și asta îi dă mai puține ocazii de a-și antrena abilitățile sociale, plus durerea excluderii, care poate să hrănească dorința de răzbunare.

2. Există un risc mare ca preșcolarul cu comportamente agresive să devină un adolescent cu tulburări de comportament.

„Longitudinal research indicates that young children who develop disruptive behaviour problems are at an elevated risk for a host of negative adolescent and adult outcomes including chronic aggression and conduct problems, substance abuse, poor emotion regulation, school failure, peer problems and crime. Early-appearing externalizing behaviours can disrupt relationships with parents and peers, initiating processes that can maintain or exacerbate children’s behavioural problems. Therefore, very early intervention (e.g., in day care, preschool, or kindergarten) can be important in interrupting the potential path to chronic aggression in children who display aggressive behaviour or who are at risk for developing aggressive behaviour.” (Sursa: Encyclopaedia on Early Childhood Development)

3. Creierul e foarte receptiv la intervenții în perioada copilăriei mici, deci șansele sunt de partea voastră.

„From birth to five, nearly 90% of brain development occurs, much neuroarchitectural structure has been built” (sursa).

„Adolescents who had participated in a preventive intervention as young children were significantly more likely to follow a low-stable developmental trajectory of antisocial behaviors.” (sursa)

Las mai jos și două grafice folosite de Bruce Perry într-o prelegere (min 48) pentru a argumenta utilitatea intervenției în perioada copilăriei mici. În prima imagine vedem că beneficiile cele mai mari apar când intervențiile au loc la vârste mici, în a doua vedem că maleabilitatea creierului e foarte mare la început, apoi tot scade, și că din păcate sunt puține programe pentru aceste vârste mici – sunt mai multe pentru vârste mai mari. E vorba despre SUA și nu specific în legătură cu agresivitatea, ci cu dezvoltarea armonioasă a copiilor în general, acel program Headstart notat acolo fiind adresat mai ales copiilor din familii cu venituri mici. Oricum, reținem ideea principală: are rost să ne ocupăm de dezvoltarea copiilor la vârste mici, beneficiile au impact pe termen lung, în viața adultă.

Aveți puterea de a schimba dinamica: puterea atașamentului/ a conectării

Chiar și în cazul în care copilul a fost afectat de traumă, de stresori mari (critică pentru dereglarea răspunsului la stres pare perioada de câteva săptămâni/luni după naștere – „a lack of relational buffers to stress experiences during the first weeks and months of life may be more likely to significantly sensitize the stress response system than a lack of relational buffers during any other period” – sursa), cum se poate întâmpla în unele familii sau de exemplu în cazul copiilor dați spre adopție, „having a high degree of current relational health predicted better functioning” (același articol), adică relația din prezent cu cei care îl îngrijesc are o mare putere de vindecare. Mai multe despre modelul neurosecvențial al lui Bruce Perry și recomandările legate de copiii adoptați de toate vârstele, aici.

Deși vorbesc de traumă ca și caz particular, ideea că relațiile cele mai active în viața copilului au cea mai mare forță de a-l ajuta cred că merită preluată.

(sursa)

Câteva idei despre atașament și disciplină preluate din cartea Ține-ți copiii aproape, nu am notat paginile când mi-am luat notițe:

• Securizăm relația înainte de a regla comportamentul (să nu îl speriem cu reacția noastră). Altfel spus, ne conectăm înainte să cerem să își schimbe comportamentul (Ex „Văd că te-ai supărat că X, hai să îți spun ceva”)
• Să nu luăm personal atacul
• Atașamentul e mai important decât corecțiile și dăscălitul (să avem grijă să ținem bogat contul atașamentului, să nu fie certatul un cost prea mare pentru relație)
• Să nu oprim gesturile de afecțiune din partea noastră, pentru că subminăm sentimentul de siguranță al copilului. Pedepsele creează adversitate și atrag rigiditate emoțională.
• Separarea ca pedeapsă crește frustrarea, deci crește agresivitatea
• Să îl ajutăm să treacă de la frustrare la zădărnicie, tristețe, lacrimi (așa va obține o încheiere a situației, îl loc să persiste la nesfârșit, de exemplu când am luat o jucărie pe care a tot aruncat-o, e normal să plângă), apoi să îl consolăm, să fim de partea lui
• Să îi suscităm intențiile bune – înainte de a intra într-o situație în care de obicei nu se poartă frumos (Ex „Crezi că atunci când vine bunica ai putea să te porți frumos, să nu o lovești? Poți să încerci să îți amintești?”)
• Să îl încurajăm să se tempereze singur amindindu-i că poate avea dorințe/sentimente contradictorii (Ex „Uneori îți vine să o lovești pe mama dar în același timp îți aduci aminte și că o iubești și nu vrei să o doară”)
• Să scenarizăm – îl învățăm ce facem în diverse situații (Ex: „Așa mângâiem pisica, așa îi place ei”). E de fapt o formă prin care nu personalizăm ce a făcut greșit (Ai lovit pisica) ci prindem ocazia de a-l învăța cum procedăm cu pisicile în general (oricare ar fi omul sau pisica :)).

Idei din diverse programe

Pornind de la programele menționate în pagina acelei enciclopedii digitale pe care am menționat-o mai sus, am scotocit să văd ce abordări au mai fost folosite cu rezultate dovedite. În general aceste programe sunt livrate în mediul educațional și implică, pe lângă copil, părinții și personalul didactic.

Arii de intervenție menționate în aceste programe:

• Autocontrol – să își rețină comportamentele agresive/opoziționiste
• Recunoașterea emoțiilor
• Comunicarea emoțiilor/limbajul prin care le descrie
• Empatie
• Recunoașterea stării fiziologice de activare (arousal)
• Reglare emoțională
• Rezolvarea de probleme
• Relații pozitive cu părinții, atașament bun (căldura și faptul că răspundem la ce fac sau simt ei le dă un model de relaționare și îi ajută și să vrea să ne facă pe plac)
• Laude specifice
• Reguli și rutine previzibile
• Înțelegerea de către îngrijitori a dorinței copiilor mici de a explora
• Instrucțiuni clare (date de îngrijitori)
• Stabilirea limitelor
• Abilități de prietenie
• Abilități de joacă – pe rând, colaborare, așteptare, reciprocitate șamd
• Perspectivă – perspective taking, a lua în cacul mai multe date din context, consecințe șamd
• Antrenament pentru perseverență – toleranță la frustrare, să nu se descurajeze prea repede în diverse sarcini. Amintiți-vă că după grădiniță vine școala și acolo e mare nevoie de perseverență.
• Reducerea atribuirilor negative – când interpretează că cineva vrea să îi aducă un prejudiciu, deși nu e cazul (acele presupuse intenții ostile menționate și de Beck)
• Managementul conflictelor – negociere, cooperare
• Creșterea stimei de sine, a încrederii în sine
• Authoritative parenting – (care nu e nici stilul autoritar – authoritarian, nici cel permisiv, ci oferă „nurturance, clear communication and consistent enforcement of behavioral standards. The authoritative parenting style has been associated with fewer child behavior problems and better long term mental health than alternative parenting styles across a diverse range of clinical populations.”)

Instrumentele folosite: povești, cântece, jocuri, proiecte artistice, cartonașe, jocuri de rol, scene de teatru de păpuși, joc condus de copil (în care părintele nu dirijează jocul, ci se lasă condus în jocul copilului), ignorarea/distragerea în anumite situații minore, comentarii descriptive despre jocul copilului (vedeți mai jos în tabel), scene video prin care diferite personaje încearcă sau reușesc să aibă comportamente prosociale (lăsând loc copiilor să ofere și ei sugestii despre cum ar fi putut să procedeze), inclusiv scenete în care e marcat procesul de deliberare internă al personajului – ce ar fi bine să fac? Să fac așa? Să fac altfel?

Într-unul dintre programe (PCIT), părinților li se șoptește în cască cum să reacționeze într-o sesiune de interacțiune cu copilul sau sunt lăudați că au rămas calmi, că au fost atenți la comportamentele pozitive și au ignorat unele negative șamd. Când copilul lovește, părinții sunt sfătuiți să explice că jocul se oprește pentru că a lovit. Un tabel cu exemple de ce să facem și ce să nu facem, ca părinți, mai jos. (sursa în Evidence-based psychotherapies for children and adolescents)

Cum recomandă autorii să dăm instrucțiuni, vedeți mai jos. Aici e folosită ca pedeapsă tehnica time-out, care mie nu îmi place, dar am lăsat-o ca să înțelegeți tot pasajul.

Sunt mai multe programe cu efecte studiate, unele vând pachete către grădinițe, cu toate materialele incluse pentru predarea în clasă. Exemplu.

Dacă v-ați antrenat cu acest articol lung și deja vă simțiți pregătiți să citiți cărți întregi, există în limba română cartea Dezvoltarea competențelor emoționale și sociale la preșcolari, un ghid practic în două variante, pentru părinți și pentru educatori. Am luat-o pe cea pentru părinți, dar încă nu am apucat să o citesc, e ditamai cărțoiul.

O altă carte care poate merită cumpărată e și Jocul atașamentului, e acolo un capitol despre furie și agresivitate, în care autoarea privește agresivitatea ca un răspuns la traumă sau la diverse nevoi neîmplinite și recomandă jocurile nondirective centrate pe copil, care l-ar ajuta să „descarce în siguranță emoțiile dureroase”. Recomandă de asemenea jocurile de inversare a raporturilor de putere – „în care vă prefaceți că sunteți slabi, neputincioși, naivi sau prostuți”.

Copilul care crește își controlează tot mai bine corpul – abordarea mea

Nu e science-based!

În afară de toate abordările pe care le-am amintit până acum, am și eu una personală, cel puțin nu îmi amintesc să o fi citit undeva. M-am gândit să îi prezint copilului lovirile ca pe un eșec temporar de a controla mâinile, mai ales. Să îi spun că el crește tot mai mult și pe măsură ce crește va putea să își controleze tot mai bine mânuțele. „Of, n-ai reușit acum să controlezi mânuța, dar în viitor o să vezi că o să poți”. Așa capătă și el speranță, mă gândesc! Iar de fiecare dată când face ceva atent cu mâinile – desenează, transportă o mică tigaie cu apă, un teanc de cărți, pune cu blândețe jos ceva fără să arunce – îl laud, zic „Ia uite ce bine a controlat mânuțele, văd că se pricepe tot mai bine!” Da, uneori vorbesc așa, despre el, cu tatăl lui, când știu că mă aude, ca să se așeze și mai bine lauda la temelie :).

În loc de final

Eu personal m-am inspirat mult din ideile despre care am scris și comportamentele agresive de la 2 ani și 3 luni până la 2 ani și 8 luni s-au redus foarte mult. Tot mai sunt și tot mai fac propagandă nesfârșită pentru comportamentele prosociale, chiar dacă am momente când nu fac ce știu că e bine să fac. Deși am scris un articol prea lung, sper că v-ați făcut o idee despre complexitatea subiectului și că v-am făcut poftă să încercați ce vi se pare mai potrivit.