Când devin morții abstracți?

Pentru o budistă aspirantă, e posibil să am un atașament cam mare față de continuitate!

Citeam ceva despre încredere și trădare și idei inflexibile și mă gândeam la o idee inflexibilă, dar necunoscută mie atunci și prea clar nici acum, care m-a făcut să mă poziționez categoric în mai multe ocazii similare. Când a fost vorba de expoziția Human Bodies, care a venit și în România și s-a prezentat ca un lucru artistic și educativ, când a fost scandalul cu un text umoristic scris de o studentă la medicină despre un cadavru, publicat în comunitatea Grolsch, sau când un prieten a povestit ce imagini sau texte drăguțe erau pe anumite cruci într-un cimitir și a făcut poze (dacă îmi amintesc bine). Pentru mine, toate au trezit revoltă, intoleranță și incapacitate de a explica din cauza emoțiilor.

Am vizitat cu mare plăcere cimitirele Pere Lachaise și Montparnasse și m-am pozat cu Proust, Cortazar, Tzara, Jim Morrison și alți idoli. Efectiv mă bucuram că sunt acolo cu ei.

E ca și cum pot să fiu doar de partea lor, a celor morți, nu pot să îi pun în discuție.

Se pare că în capul meu se produce abstractizarea, detașarea, numai pentru numere mari, cum zicea tiranul: „Moartea unui om e o tragedie, moartea a milioane de oameni reprezintă doar o statistică.” (Stalin)

Dar e clar că nu e pentru toată lumea la fel, câtă vreme foarte mulți zic „mortul” imediat ce cineva a murit, nu-i mai spun pe nume. Iar de numerele mari sunt copleșiți.

În cazul meu o fi o asociere prea mare între persoană și corp.

N-am o concluzie.