Având un job flexibil, de antreprenor cultural și psiholog, nu a fost nevoie să mă întorc efectiv la un program de 8 ore pe zi când băiețelul meu (R.) a împlinit 2 ani. Am mai avut niște timp. Cam de pe la acea vârstă am început să ne gândim la ce grădiniță să îl înscriem. Alesesem deja categoria „stat”, mai ales că sunt multe opțiuni în zona noastră. Pe cele pe care le-am putut vizita cu ocazia Zilei Porților Deschise le-am vizitat, la altele am fost și am vorbit cu directoarea fără să putem vizita efectiv clasele.
Grupa baby vs grupa mică
La un moment dat am aflat că unele grădinițe de stat au, mai nou, și grupe „baby”, mai formal spus „grupa mare antepreșcolar”. Voi folosi formula „baby” în articol, e mai scurt așa. Din păcate, nici chiar în mai-iunie, cu ocazia înscrierilor, Inspectoratul nu a publicat o listă cu toate, să știe părinții care au și care nu. Așa că am verificat la cele apropiate și ne-am făcut o listă scurtă. Încă nu eram totuși hotărâți dacă să îl înscriem la o astfel de grupă, unde sunt primiți copiii care au împlinit 2 ani la începutul anului școlar (2 ani jumate avea al nostru în septembrie, deci se încadra) sau să îl înscriem la grupa mică, unde sunt primiți copiii care au împlinit 3 ani la începutul anului școlar – unde, deci, nu se încadra la primele înscrieri, din iunie, dar, dacă ar fi rămas locuri libere, am fi putut să îl înscriem în etapa de „ajustări” din luna august (cu riscul de a nu prinde un loc). R. era deja în faza în care nu mai folosea scutec, deci ar fi putut fi primit și la grupa mică – e o condiție informală și asta la grădinițele de stat.
Ca dezvoltare, băiețelul meu aș zice că e oarecum peste nivelul general al vârstei, așa că am rămas cu inima îndoită și după ce l-am înscris la o grupă baby. Până la urmă e la noroc, nu știi ce vârste vor avea colegii – ar fi putut fi majoritatea mai aproape de 2 ani sau majoritatea mai aproape de 3 ani, plus variația normală de dezvoltare. Avantajul de a alege o grupă baby e că poate merge copilul din an în an 4 ani cu grupa lui până la înscrierea la școală. Dezavantajul la grădinițele de stat care abia au primul an de grupă baby e că nu au experiență cu activități pentru copii foarte mici și nu fac adaptarea treptat, cum am auzit că e la creșă, unde o parte dintre copii încep într-o săptămână, câteva ore pe zi, apoi alt lot de copii și tot așa, chestie care mi se pare deșteaptă. Altfel, dacă încep toți copiii de grupă baby simultan, e o tristețe copleșitoare în clasă, aproape toți plâng și sunt greu de consolat – am stat o oră acolo în prima zi și am văzut pe viu suferința micilor. Erau vreo 10 pui și toate forțele „materne” au fost convocate la consolare – cele două doamne educatoare și doamnele îngrijitoare prezente pe tură.
Decizia
Am ales o grădiniță apropiată de casă, mică – cu câte o singură grupă de fiecare fel (baby, mică, mijlocie și mare), pentru că am vrut să fie un loc cât mai apropiat de ce cunoștea el până acum – seamănă cu o casă, sunt mai puțini oameni față de o grădiniță mamut, cu câte 4 clase pe an. Am avut și alte criterii mai neobișnuite, de exemplu să fie separatoare la toaletă (pereți), pentru intimitatea copiilor.
Antrenamentul
Dat fiind că era aproape, am putut să exersăm drumul până la grădiniță încă din vară. Mergeam în câte o zi, mai cunoșteam un portar, ne mai uitam la ariciul din curte când era scos cu cușca lui. Un proces prin care copilul să se familiarizeze cât de cât cu locul.
Am ales să îi propun să meargă dimineața cu bicicleta, așa încât să nu fie „dus”, ci să fie el cel care acționează și ajunge la grădiniță. Lucruri mici, dar care m-am gândit că îi pot crește impresia de competență. De luat, îl luam cu căruciorul.
De asemenea, am citit cu el cărți despre cum e la grădiniță, diferite, de exemplu în una accentul era pe educatoare, ceea ce cred că e cel mai bine: copilul se va simți în siguranță dacă se atașează de educatoare. Mulți părinți insistă pe colegi, pe ideea că micuțul își va face prieteni și se va juca acolo. E adevărat. În acea perioadă citeam și cartea Ține-ți copiii aproape, destul de exagerată dar totuși bazată pe ideea că atașamentul față de adulți e cel mai important, ceea ce cred și eu, așa că am reiterat ideea că doamnele educatoare sunt drăguțe (din fericire, așa pare să fie în cazul nostru), au grijă de copii, îi consolează, îi ajută, țin legătura cu părinții. I-am spus că și ele îl vor aștepta pe el în fiecare zi, se vor întreba când ajunge R., ce mai face șamd. (L-am ajutat să se simtă și el important pentru ele.)
Am subliniat în discuțiile cu R. și ideea că grădinița e foarte aproape de casă și că și eu voi fi foarte aproape de grădiniță – cabinetul meu e tot în zonă, iar tata ne așteaptă acasă, pentru că lucrează de acasă. Iarăși, m-am gândit că aceste precizări contribuie la impresia de continuitate – rămâne tot în zonă, tot aproape. Pentru că intrarea la grădiniță reprezintă un salt, o schimbare mare într-o viață așa de mică. (Am auzit paralela și cu doliul și cred că e utilă: la început, copilul trăiește un fel de doliu după perioada minunată în care stătea acasă cu familia, program care nu mai e posibil – decât via viruși de tot felul sau vacanțe. E normal să fie greu pentru el, chiar dacă alții îi spun că e „băiat mare”/ „fată mare”.)
Startul
Am repetat și repet și acum, în noiembrie, că îl iubesc și când e acasă, și când e la grădi, că îl iau în fiecare zi și apoi mergem în parc împreună. Ca să întăresc ideea că e în siguranță și că programul e previzibil.
Am început prin a-l lăsa până la somn, îl duceam la 8:00 și îl luam la 12:30. Bine, în prima zi l-am luat la 11, pentru că plâns mult și nu au reușit să îl consoleze. De a doua zi, l-am luat după masa de prânz. În prima zi am avut voie și noi, părinții, să stăm de la 8:00 la 9:00 cu ei. Am fost singura care a rămas chiar până la 9:00 și am plecat împovărată de dorul enorm al copiilor. Am avut ocazia să observ că cei mai mulți părinți au plecat pe furiș – nu e recomandat, crește nesiguranța copilului, sentimentul de lipsă de control. (Aici recomand cartea Jocul atașamentului, care pune accent pe importanța răspunsului la acțiunile copilului, are tot felul de jocuri, pornind de la jocul de despărțire cucu bau – care are semnificația lui „am plecat și m-am întors”).
R. nu a plâns când am intrat cu el, a plâns când am plecat, că deja toți plângeau. Pe măsură ce zilele treceau, despărțirea de dimineață la ușa grădiniței era tot mai grea. Acasă îmi spunea că ar vrea să fiu și eu acolo cu el. Deci nu grădinița era problema, ci absența mamei. Normal că îi era dor! I-am spus că tuturor copiilor le e dor de mama/de părinții lor și că sunt în siguranță acolo, cu educatoarele și că pe toți îi ia mama/tata/un bunic/o bonă de acolo, în fiecare zi.
Sâmbătă deja era bolnav, duminică eram și noi, părinții, bolnavi. Așa că a urmat o săptămână de pauză. Apoi am plecat într-o vacanță, deci altă pauză.
Continuarea
Ne-am întors, iar plângea dimineața. Am luat o idee din Ține-ți copiii aproape și i-am făcut un breloc cu poze cu familia lui, pe care să îl aibă mereu cu el, în buzunar. Pentru asta a fost nevoie de fapt de multe brelocuri la fel, că se mai pierd, și de o grămadă de pantaloni cu buzunare, că până atunci nu avea prea mulți. Acum spunea mereu „Când plâng și mi-e dor de mami, mă uit la breloc și mă simt mai bine.” Mi se pare un fel simplu pentru copil de a readuce aproape imaginea părinților, mai ales că nu au voie să vină cu jucării de acasă. Un reminder pentru iubirea de acasă.
În afară de plânsul de dimineață, când îl luam la prânz, uneori făcea niște crize de plâns cu bătut din picioare și arătat cu degetul cu niște sunete de bebeluș care mi-au părut niște comportamente preluate de la colegi. Am început să mă îngrijorez. Între timp, îmi dădusem seama că majoritatea colegilor lui sunt mai mici și nu vorbesc prea mult. R., în schimb, e un mare povestitor. Începea să mi se reactiveze nesiguranța legată de alegerea grupei baby. Mă gândeam cum o fi experiența lui acolo, în care probabil vorbește și nu i se răspunde, plus tristețea tuturor.
Așa că m-am sfătuit cu o doamnă educatoare dacă să îl mut la grupa mică și a propus să meargă acolo în probe. Nu prea a vrut să stea mai mult de 15-20 minute pe zi. M-am gândit că la grupa mică deja copiii nu mai plîng așa de mult, înțeleg mai bine situația, plus că activitățile sunt mai stimulante. Nu știam dacă va putea respecta instrucțiunile, însă, ca să și participe efectiv la activități.
Deci a mers o săptămână la grădi, predominant la grupa baby, s-a îmbolnăvit, ne-am îmbolnăvit și noi, un virus care ne-a afectat 2-3 săptămâni. Am plecat într-o vacanță și uite așa a trecut timpul. Total 2 săptămâni de grădi, 2 boli, 2 vacanțe.
Schimbarea
Am revenit din vacanță la început de noiembrie cu ideea să încercăm din nou la grupa mică și să îl las și la somn. De ce nu îl lăsasem până atunci la somn? Pentru că nu aveam vreo speranță că va dormi, dat fiind că eu nu mai reușeam să îl adorm acasă la prânz de câteva luni, doar în cărucior, plimbat măcar o oră, iar în unele zile nu reușeam nicicum. Am zis să dau o șansă unui miracol și l-am lăsat la somn din prima zi când am revenit. Minune! A dormit acolo și a continuat așa și zilele următoare.
În prima zi când am revenit a vrut să stea doar jumătate de oră la grupa mică, dar din următoarea zi a stat numai acolo și s-a integrat bine. Am avut ocazia să îl și vedem în acțiune la grupa mică, pentru că într-o zi din săptămână au voie părinții să fie martori tăcuți în clasă, o oră în care am stat și ne-am uitat la ce fac ei acolo, ocazie cu care am reținut și colegii, ne-am făcut o impresie și despre ei și despre interacțiunea dintre ei și cu doamna educatoare.
De atunci au trecut 2 săptămâni la rând și încă nu s-a îmbolnăvit (poate că i s-a redus stresul și asta îi ajută imunitatea, mai știi?). Sigur că mă aștept să mai bolim de multe ori în acest an școlar, dar acum savurez starea de sănătate! Îl duc la 8:00 și îl iau când se trezește, adică la 14-15:00. Pot să fac asta datorită proximității și datorită activității mele flexibile. Recunosc că m-a influențat și acest articol despre dacă le face bine sau nu copiilor să stea la grădiniță (da, dacă mediul de acolo e mai benefic decât cel de acasă, de exemplu pentru copiii din familiile cu instabilitate de orice fel – venituri, locativă, îngrijire șamd) și cam cât ar fi bine să stea (sub 6 ore, pentru că stresul lor crește de dimineață pâââână când îi luăm). Sigur că pentru majoritatea părinților singura variantă e să stea copilul 10 ore la grădiniță, pentru că lucrează de dimineață până seara, și atunci să uite de articol, pentru că deja fac tot ce pot mai bine!
De când merge la grupa mică, nu mai începe să plângă încă de acasă sau de pe drum că nu vrea la grădi, ba chiar o ia la fugă când vede curtea și se grăbește să intre și să vorbească cu doamnele care îl primesc. Asta cu luatul la fugă m-a și păcălit într-o zi, când am aflat că a fost mofluz și nu a prea participat la activități. Ca să aflu seara la culcare (când vorbim noi mult), că a fost supărat că nu ne-am luat la revedere în fața grădiniței, că nu i-am spus că plec. De atunci am grijă să nu ratăm acest ritual: înainte să urce pe scări, mă las în jos aproape de el, el îmi spune „Mami, eu mă duc la grădiniță”, eu îi spun „Eu mă duc la serviciu, să știi”, apoi ne dăm câte un pupic și ne spunem „La revedere!” și îi zic din nou că vin să îl iau după somn.
Și-am încălecat pe o șa de bicicletă fără pedale
Și v-am spus povestea noastră, cu twist cu tot. Până la urmă am ajuns la grupa mică, starea lui și atitudinea cu care merge în fiecare zi s-au schimbat complet, iar intenția noastră acum e să facă 3 ani cu grupa la această grădiniță și apoi să îl mutăm un an la alta, să vedem cum va fi situația atunci. Ideea ar fi că probabil s-a plictisi să repete grupa mare în același loc, cu aceleași activități. Vedem, viața e plină de surprize!
Am scris acest articol azi, probabil de frică și de dor, pentru că azi a plecat pentru prima dată cu grupa lui undeva: la Teatrul Țăndărică! Aoleu, nu cumva chiar începe să fie băiat mare? 🙂