Teoria socio-cognitivă a învăţării

Referat la materia Psihologia învățării.

Introducere

Deși teoria radicală mecanicistă a behaviorismului a fost contestată și asociaționismul pur limitat la situații punctuale (poate unele fobii, de exemplu), discuția despre comportament, în termeni de stimul și răspuns, este departe de a fi încheiată. Explicarea comportamentului uman este încă o problemă de actualitate și ocazie de polemici, în special în contextul neuroștiințelor, care au avansat înțelegerea pe care o avem despre creierul uman și legătura proceselor neuronale cu procesele psihice – legătură ce se dovedește mai puțin 1 la 1 decât se estima.

În fiecare zi, ni se întâmplă lucruri și spunem că reacționăm la ele. Considerăm de obicei că unele reacții sunt chiar automate, deci nu le putem controla. O persoană care se înfurie repede va percepe acest proces ca automat, ca și cum, într-adevăr, după stimul (cineva nu i-a împlinit așteptările) urmează reacția și nu există între cele două nici timp, nici posibilitatea alegerii unui răspuns diferit. Totuși, când derulăm procesele cu încetinitorul, vom vedea că nici emoția (furia), nici comportamentul (agresivitatea) nu sunt inevitabile, cel puțin nu dacă traducem acest fenomen în termenii învățării. Un obicei deprins, deci învățat, poate fi și dezvățat – o nouă învățare, probabil mai dificilă, mai ales când am fost predispuși la probleme de conduită la maturitate prin învățare timpurie în copilărie (Dimitriu, 2020).

Dar, păstrând exemplul, cum am învățat agresivitatea în copilărie? Teoria învățării socio-cognitive ne oferă un răspuns.

Ce se află între stimul și răspuns

Contestarea behaviorismului de către Albert Bandura s-a focalizat pe două elemente, și anume ce se întâmplă în mintea persoanei când ea este expusă unui stimul, înainte de a reacționa, și pe influența mediului social, care intervine și el în ecuație, influențând răspunsul (Panc, curs). O persoană nu este o bilă de biliard care să se supună mecanic forțelor care acționează asupra ei, având un comportament perfect previzibil, ci are un psihic, care prelucrează inputul din exterior prin propriile capacități – intelectuale, de reprezentare pe care și le-a format în decursul evoluției personale. 

Așa cum au arătat cercetările recente în neuroștiințe (Feldman Barrett, 2017), într-adevăr felul în care o persoană interpretează stimulii, mesajele, situațiile depinde de tiparele idiosincratice create de-a lungul vieții, atât prin experiența proprie, directă, cât și fiind expusă la experiențele celorlalți – cunoscuți sau nu – învățare socială, așa cum propunea Bandura cu multă vreme înainte. Dacă șeful ne critică, nu vom reacționa toți la fel, nici măcar nu vom înțelege la fel mesajul lui și nu vom „citi” la fel expresia lui facială, nu vom reține aceleași elemente de context, nu vom avea aceleași senzații interoceptive despre puls sau alte procese. De fapt, în viziunea teoriei emoțiilor construite, nici nu se poate spune că „reacționăm”, ci, prin intermediul tiparelor despre care vorbeam, noi construim atât ceea ce receptăm, cât și propria noastră experiență, creierul nostru este unul predictiv, nu reactiv, pe scurt.

Un alt model care nuanțează relația dintre stimul și răspuns este unul utilizat uneori în terapia comportamentală: modelul SORCK (Kanfer & Saslow, 1965). Aici, între S (stimul) și R (răspuns) se află și O (organism), C (consecințe) și K (contingențe). Prin organism înțelegem atât starea fizică, cât și psihicul – într-un fel aici intră capacitățile de care vorbea Bandura, consecințele sunt cele de care vorbeau condiționarea operantă a lui Skinner și legea efectului a lui Thorndike, iar contingențele sunt elemente din mediu, fizic, social, șamd, care încurajează sau descurajează comportamentul. De exemplu, o persoană care face ocazional abuz de alcool, poate că va repeta acest comportament nu când doar are alcool la îndemână, ci când, în plus, a avut o săptămână stresantă la serviciu și este frustrat (O) și este invitat la o petrecere în weekend (K), unde are loc un concurs de băut bere, unde desigur câștigătorul primește atenție, admirație – întărire pozitivă (C) și vede alți bărbați care fac la fel (imitarea modelului).

Învățarea vicariantă și probabilitatea imitației

Învățarea vicariantă/socială/observațională a fost demonstrată printr-o serie de experimente din anii ‘60 la care au participat câte 3 loturi de copii, expuși (doar au privit, în realitate sau o înregistrare video) la un comportament agresiv al unui adult îndreptat împotriva unei păpuși gonflabile, în diverse condiții experimentale, inițial cu model agresiv/neagresiv/fără comportament modelat (Nolen, 2022), ulterior cu alt design – când adultul agresiv era recompensat simbolic (întărire), penalizat simbolic (pedeapsă) sau când nu exista acest tip de consecință/feedback. Imitarea comportamentului agresiv s-a produs în unele cazuri chiar și la simpla observare a unui model. Este totuși nevoie, conform lui Bandura, ca anumite condiții să fie îndeplinite ca să spunem că o persoană a învățat prin imitație: a fost atentă la acel comportament, l-a ținut minte, are abilitatea de a-l executa și îl percepe ca social acceptabil (Mook, 2009). Același autor sumarizează factorii care explicau imitarea selectivă la copiii din seria respectivă de experimente: crește probabilitatea imitării unui anumit comportament atunci când persoana model primește o recompensă, când are o poziție superioară (statut) și când modelul seamănă cu copilul (gen șamd).

Eficacitatea personală autopercepută (self-efficacy)

Ulterior dezvoltării teoriei sale despre învățarea socială, în anii ‘80, Bandura s-a orientat spre un element cognitiv care lipsea din ecuație: credințele persoanei despre sine. (Pajares, 2002) Atunci a devenit teoria sa socio-cognitivă. Conform sursei citate, concepția lui Bandura este că, între stimul și răspuns, se află o persoană proactivă, care își manifestă capacitățile de auto-organizare, auto-reglare, auto-reflectare, așa încât există o influență reciprocă între 3 poli: cogniții, afect, stare fizică, pe de o parte, mediu, pe de altă parte, și comportament. Gândurile despre sine influențează comportamentul, iar persoana, fiind implicată în propria dezvoltare, nu un element pasiv între stimul și răspuns, se poate schimba – se întrevede posibila aplicație terapeutică a acestei viziuni specifice.

Dintre aceste gânduri despre sine, cele legate de propria eficacitate influențează puternic starea de bine, motivația, gradul de dificultate al sarcinilor asumate. Această impresie despre ce poate persoana să facă va amprenta felul în care ea se raportează la evenimente și felul în care face față provocărilor. De exemplu, felul în care învață când se află în sistemul educațional, unde e mereu confruntată cu lucruri noi, care evoluează de la simplu la complex, care devin mai grele.

Neajutorarea învățată (learned helplessness)

Pe de altă parte, experiențele adverse de viață pot împiedica comportamentele adaptative, din cauza unei lecții prea bine învățate: neputința. Neputința sau neajutorarea este practic opusul eficacității de care vorbeam mai sus. Este vorba de un concept introdus de Martin Seligman, în urma unor cercetări în care câinii învățau că nu are rost să mai încerce să scape dintr-o situație neplăcută (șocuri electrice), deși condițiile din mediu se schimbaseră și permiteau rezolvarea problemei. 

Acest comportament de renunțare, de lipsă de speranță, previne învățarea unor mecanisme de coping, practic, și este un model explicativ al depresiei, printre altele. Persoana atribuie eșecul punctual dintr-un anumit moment unor factori stabili, interni și globali (http://www.personalityresearch.org/cogsocial.html, 2005). Cum ar putea avea motivația pentru schimbare în aceste condiții? Adică învățarea unor noi moduri de comportament în situații adverse este improbabilă.

Concluzii 

Bandura a fost unul dintre cei mai prolifici cercetători în domeniul psihologiei, care din păcate a încetat din viaţă chiat anul trecut. Dat fiind faptul că urmăresc să devin psihoterapeut și să folosesc metoda cognitiv-comportamentală, am o mare admiraţie pentru contribuţiile aduse de eforturile sale de o viaţă. 

În terapie se vorbește de schimbare, iar în CBT ea vine în mare măsură prin investigarea credinţelor personale (ce credem că e adevărat despre noi, despre lume) și prin învăţarea unor noi moduri de a acţiona și de a gândi. Teoria învăţării socio-cognitive oferă instrumente de lucru foarte utile în terapie, la fel și cele două constructe care sunt într-un fel pereche, eficacitatea versus neputinţa, ambele devenite credinţe puternice, prin învăţare prin experienţă directă sau chiar și prin model (de exemplu, prin felul în care modelul ne evaluează).

Nu doar aplicaţiile terapeutice fac această teorie valoroasă, ci și cele din alte domenii, cum ar fi dezvoltarea personală și profesională, educaţia și în general domeniile care au legătură cu performanţa. O mare parte din viaţă ne-o petrecem perfecţionând abilităţi, dar e util să investigăm propriul mindset în care facem acest lucru, credinţele despre eficacitatea noastră sau despre faptul că nu credem că putem reuși. Este vorba despre motivaţie, iar așteptările pozitive, care ne-ar putea mobiliza, depind și de această eficacitate personală autopercepută.

BIBLIOGRAFIE

1. Dimitriu, O. (2020). Introducere în psihologie clinică.  Editura Tritonic
2. Feldman Barrett, L. (2017) Cum iau naștere emoțiile. Viața secretă a creierului. Editura ASCR
3. Mook, Douglas (2009). Experimente clasice în psihologie. Editura Trei. 
4. Kanfer, F. H., & Saslow, G. (1965). Behavioral analysis: An alternative to diagnostic classification. Archives of General Psychiatry, 12, 529-538.
5. Nolen, J. L. (2022, March 9). Bobo doll experiment. Encyclopedia Britannica. https://www.britannica.com/event/Bobo-doll-experiment 
6. Pajares (2002). Overview of social cognitive theory and of self-efficacy. http://www.emory.edu/EDUCATION/mfp/eff.html 
7. Panc, Teofil-Emil, Suport de curs, învăţământ la distanţă, disciplina „Psihologia învățării”, anul III, Facultatea de Psihologie, Universitatea Titu Maiorescu
8. http://www.personalityresearch.org/cogsocial.html