Ce mi-ai făcut, Ramona? M-ai stimulat 🙂
Da, să-l facem de râs, dar mai bine cât timp e în viață. Că, cine știe, poate murim în pandemie și n-apucăm să ne poziționăm corect față de anumiți oameni.
Unii bărbați au o mare capacitate de a face abstracție de copiii lor. Au copii-concept, cărora le virează bani lunar ca pe impozit. Impozit pe greșeli din tinerețe?
E o vină care se repetă în fiecare zi în care, trăind fără a recunoaște relația, tatăl minte.
Iar mama poate agrava și ea, făcând copilul să protejeze minciuna tatălui – de exemplu, să nu spună fratelui vitreg pe care îl vede la clubul de tenis că sunt frați. Adică tai din identitatea copilului, îi dai lui responsabilitatea de a proteja reputația tatălui, de a apăra fratele de o imagine reală a tatălui? E o idee protectoare pentru mediul înconjurător și dăunătoare copilului, care s-ar putea să fie nevoit să fie perfect (gen, ușor perfecționist în viața adultă) ca să își justifice existența pe care tatăl i-o ascunde.
Sunt ipoteze. Cine poate ști? Sentimentele sunt clare: dispreț, ură.
Verdictul meu personal pentru tatăl meu personal: vinovat. 34 de ani (la mulți ani mie!), în fiecare zi. Ca să vezi rezistență, i-am scris numele și l-am șters, continui să-l protejez. Sau deja să mă protejez pe mine de această asociere? Cui îi e rușine cu cine acum, huh?
Să nu se înțeleagă greșit. Nu i-am simțit lipsa. Dar recent, de când am început să mă gândesc la el în ultimii ani și de când cu psihologia asta, mi-am dat seama că e important ce a făcut. Trebuie să fie, de vreme ce bunica, cu demență cu tot, a început să întrebe dacă totuși n-a mai dat niciun semn atâția ani.
J’accuse.
***
Bineînțeles, e doar un om, a făcut cum a crezut mai bine, e vinovat doar pentru mine, valoarea lui umană&profesională e neștirbită, etc, etc, terapia CBT și biasul de autoconfirmare îl pot ajuta să iasă cu bine din această acuzație, în caz că ar ajunge la el, să se dezvolte, etc.