Prejudecăți și stereotipuri

Am publicat mai jos referatul pe care l-am scris pentru materia de anul I numită Psihologie socială, la Facultatea de Psihologie, poate vă sunt utile informațiile.

Introducere

Stereotipurile și prejudecățile sunt o preocupare continuă a societății contemporane, în care actori de o mare diversitate depun eforturi pentru a reduce distanța dintre grupuri polarizate. Chiar și un brand de bere, Heineken, a realizat în 2017 o reclamă-experiment, „Worlds Apart”[1], în care a adus împreună perechi de două persoane cu valori opuse – fiecare nefiind conștient de acest lucru la început, și aflând cu surpriză și retractilitate pe parcurs, pentru ca, până la urmă, păstrând dialogul deschis, să descopere lucruri pe care le au în comun și să se apropie mai mult decât la început.

Suntem predispuși stereotipurilor și prejudecăților, chiar dacă nu toți suntem afectați de aceste înclinații în aceeași măsură sau în aceleași contexte, iar ele pot varia în cursul vieții, datorită schimbărilor cultural-istorice, a evenimentelor sau eforturilor noastre deliberate de a ne corecta, din dorința de a ne conforma standardelor unei societăți moderne sau pentru că înțelegem impactul pe care îl au aceste înclinații asupra celorlalți sau pentru că noi înșine ne regăsim în anumite contexte în poziție minoritară sau nu avem parte de disponibilitatea celuilalt de ne privi cu atenție, așa cum merită o persoană unică. Impactul asupra celor vizați de stereotipuri și prejudecăți poate fi semnificativ, cum arată teoria amenințării stereotipului (Seibt & Forster, 2004 apud Ivan in Chelcea, 2008), care spune că preformanța unui grup conștient de stereotipul care i se aplică în acea situație (femei la un test de matematică, de exemplu) va avea o performanță mai slabă.

Stereotipurile și prejudecățile sunt greu de înlăturat, pentru că ne aduc avantaje: ne fac să nu mai investim energie pentru a aprecia fiecare persoană în parte, și atunci mergem pe scurtătură, facem economie (Fiske & Taylor, 2016, apud Gavreliuc, 2019) și apelăm la scheme cognitive preexistente; ne întăresc apartenența la grupul pe care îl valorizăm și din care facem parte – in-group, prin opoziție cu out-groupi, conform teoriei idetității sociale (Tajfel, 1974, apud Gavreliuc, 2019), ne ușurează, poate, performanța într-o situație de competiție pentru resurse sau adversitate impusă (ce ar însemna pentru un militar să privească fiecare inamic în parte ca individ, nu ca membru al unei mase omogene a dușmanului generic?).

Într-adevăr, se pare că în interiorul propriului grup suntem mult mai abili în a percepe diversitatea, decât suntem în a o percepe în grupul străin, care ni se pare mult mai omogen (Jones, 1990 apud Ivan in Chelcea, 2008). Dacă o persoană mi-ar spune că a fost pe 16 mai 2020 la protestul antivacciniștilor din Piața Victoriei din București, tentația mea ar fi să proiectez asupra persoanei reprezentarea mentală pe care o am despre grupul antivacciniștilor din România, fără să am răbdare să aflu mai multe despre persoană în sine și despre poziția ei în protest.

Definirea conceptelor

Conform lui Schaefer (1983/2001, apud Ivan in Chelcea, 2008), stereotipurile ar fi „generalizări lipsite de fundament care se referă la toți membrii unui grup social, fără a lua în calcul diferențele individuale din cadrul grupului”, niște scheme mentale prin care vedem realitatea socială (Lippmann, 1922 apud Ivan in Chelcea, 2008), ca un fel de protottip, care se întărește când e confirmat de experiența de viață sau, uneori, se întărește și când nu e confirmat, prin fenomenul încălcării așteptărilor, care face să vedem această infirmare ca o excepție care confirmă regula. Iar contrastul social (Manis et al., 1988 apud Gavreliuc, 2019) îl face pe individul excepțional să ne pară și mai merituos.

Prejudecata vine pe baza stereotipului, în unele lucrări e încadrată în categoria atitudinilor sociale, și are o puternică latură afectivă (de la anxietate în prezența persoanei din grupul stereotipizat, la dezgust sau furie). Unii autori prezintă triada stereotip – prejudecată – discriminare ca pe o relație cognitiv – afectiv – comportamental (Fiske 1954/1998 apud Ivan in Chelcea, 2008). Toate trei sunt negative, în general, prin efectul asupra celoralalți, dar și prin efectul asupra persoanei care le are, pentru că ea resimte un semnificativ disconfort emoțional în acest conflict de puncte de vedere. „Convingeri” sau „credințe” sunt alți termeni care mai apar în lucrările de specialitate pentru a clasa aceste concepte.

Dacă încadrăm stereotipul în categoria schemelor cognitive, intuim că, din punct de vedere psihologic, probabil individul nu neapărat conștientizează că în emiterea unei anumite opinii folosește stereotipul. Dar pe măsură ce îl folosește mai des devine mai probabil să îl folosească, pentru că e mai accesibil, adică vine în mintea noastră ca un impuls domninant, pentru că a fost intens exersat (Zajonc, 1965 apud Ivan in Chelcea, 2008) – ca un fișier care ne apare mereu în capul listei la „Recent files” în calculator. Efectul de priming are un rol similar, impunând minții noastre gândirea stereotipă cu care ne întâlnim în multe locuri într-o zi – internet, TV, la birou etc.

Prejudecata aplică stereotipul asupra unei persoane anume, considerând că ceea ce (crede că) e adevărat despre grupul din care ea face parte e cu certitudine adevărat și despre acea persoană anume. Dacă vezi că se apropie de tine un rom e posibil să crezi că va încerca să fure de la tine și să duci mâna la geantă într-un comportament defensiv. Sau poți să vorbești cu un nevăzător ca și cum ar fi un copil. Sau să întrebi o antreprenoare dacă a realizat investiția inițială cu bani de la soțul său. Aceste comportamente pot fi considerate „micro agresiuni” și arată prejudecăți subiacente.

Comportamentul care vine în urma stereotipurilor și prejudecăților poate fi convergent cu acestea sau nu, depinde în ce situație se află actorul social și care este personalitatea sa – o persoană contemplativă, care se urnește mai greu, va trece mai greu la acțiune decât una energică și activă, care face ușor saltul către act. De asemenea, sunt studii de neuroștiință care au legat gradul de ușurință cu care simțim dezgust de orientarea spre conservatorism pe axa orientărilor politice stânga – dreapta (Smith et al., 2011).

În general, stereotipurile și prejudecățile sunt însușite prin învățare socială, încă din copilărie, când tindem să imităm comportamentul părinților și să adoptăm atitudinile lor în diverse situații, pentru că adulții ne servesc drept modele pe care nu avem capacitatea să le chestionăm la vârsta respectivă, sau pentru că uneori ei ne recompensează pentru ele ajutând astfel la întărirea lor, lăudându-ne, arătându-ne aprecierea lor (nu pot să nu-mi amintesc aici un clip vizionat recent, cu fetița unei femei din grupul antivacciniștilor, care susține că știrile despre coronavirus sunt false, și care își filmează fetița spunând același lucru, titlul filmării fiind „copil frumos și deștept”[2]). Ne însușim anumite atitudini sociale și comparându-ne cu ceilalți, aflând ce cred ei, și suntem mai receptivi la influențele externe mai ales când noi nu ne-am format deja o poziție în speța respectivă (Gavreliuc, 2019).

Stereotipurile și prejudecățile nu se dezvoltă numai ca un efect al socializării în familie, ideologia și propaganda joacă un rol contextual semnificativ, dacă ne gândim cum îi priveau rușii pe americani și invers în perioada Războiului Rece sau care este discursul contemporan în grupurile islamiste cu privire la americani sau la necredincioși sau cum privesc anumite grupuri de creștini fanatici diversitatea orientărilor sexuale. La nivel de țară sau de grup specific, sunt cultivate radicalizări în scopul îndeplinirii agendei acelui grup anume, care vrea să își impună viziunea asupra întregii societăți. Iar în timpul conflictelor, în perioade de ambiguitate și de precaritate, cum a fost România anilor 1990, ideile persuasive și simplificatoare ale liderilor încurajează fenomenul țapului ispășitor, care se manifestă cu consecințe catastrofale, așa cum s-a întâmplat la mineriade (Gavreliuc, 2019). Nemulțumirea e proiectată pe un grup specific, considerat responsabil, iar fenomenul contagiunii mulțimilor crește forța atacului.

Există și studii mai recente care se apleacă asupra dimensiunii ereditare a atitudinilor sociale, care urmăresc gemeni identici care au crescut în medii diferite și totuși seamănă ca orientare în anumite problematici.

Oricum s-ar forma ele în mintea noastră, stereotipurile, ca generalizări pripite, sunt una dintre erorile de logică ale raționamentelor inductive cu care mintea noastră este obișnuită. Cu cât vom evalua persoana din out-group ca tipică pentru acel grup (Heit, 2000) și cu cât vom ști mai puține despre ea, cu atât va fi mai mare tentația de a aplica asupra ei prejudecata și cu atât ne vom înșela mai mult. Raționamentele inductive prin definiție aduc o concluzie cu o mai mare generalitate decât a premiselor, totuși, de multe ori, oamenii uită că această concluzie nu poate fi certă, ci este mai mult sau mai puțin probabilă, în funcție de mai mulți parametri, printre care diversitatea dovezilor care o susțin și calitatea lor. O bună strategie de a corecta prejudecata este să ai mai multe informații despre persoană (nu doar că e antivaccinistă, ci și că are un copil, că locuiește în cartierul X și așa mai departe, mai multe dimensiuni adăugate în portret), pentru că judecata se ponderează când informațiile se adună, printr-un efect de diluție (Kahneman & Tversky, 1973, apud Ivan in Chelcea, 2008). La fel se întâmplă și când cerem cuiva să aprecieze pe cineva dintr-un rol dat – ca angajator, de exemplu, nu din prisma experienței personale.

Măsurarea stereotipurilor și prejudecăților

Stereotipurile și prejudecățile variază de la țară la țară, de la o decadă la alta, în funcție și de contextul social istoric, așa cum au arătat studiile despre cum percep americanii germanii la puțin timp după holocaust sau mult după aceea. Stereotipurile au fost măsurate mai ales pentru criteriul naționalității sau etniei, prin liste de atribute care descriau respectivul grup. Ulterior, metoda a fost rafinată și a luat forma cerinței de a estima procentul de membri din grupul respectiv care posedă o listă de atribute. Ulterior și această abordare, numită metoda Birgham, a fost înlocuită de metoda raportului diagnostic, prin care la cerința de mai sus se adaugă și cea de a estima procentul în care trăsătura respectivă se regăsește la alte grupuri sau la populația generală, deci o evaluare relativă. (Ivan in Chelchea, 2008)

Am fost surprinsă să aflu că omenia se regăsea printre caracteristicile pozitive conform anchetelor din 1988 și 1993 (Ivan in Chelchea, 2008), pentru că mi se pare interesant acest cuvânt, care nu face parte din vocabularul generației mele, totuși este cuvântul despre care țin minte că în școala generală am făcut o greșeală la o lucrare de control de gramatică, încadrându-l la categoria adjective, nu la substantive, iar acum trei ani am lucrat într-o agenție de publicitate care făcea campanii pentru brandul de bere Timișoreana, care multă vreme a avut ca direcție de comunicare omenia și, chiar și în prezent, conform studiilor etnografice la care am avut acces, publicul țintă rezona cu această valoare și considera că o posedă. Publicitatea este un domeniu de aplicabilitate al cunștințelor psihosociale, nu întotdeauna unul etic, dar este evident că brandurile caută să se bazeze pe reprezentări sociale preexistente, urmărind să transfere acceptabilitatea acestora asupra produsului promovat.

Evaluarea prejudecăților (a prezenței lor), se face, de exemplu, măsurând timpul pe care cineva îl consumă pentru a asocia trăsături bune cu imagini ale persoanelor din out-group (de exemplu afroamericani). Pur și simplu participanții la acest gen de studii care au nevoie de mai mult timp pentru a face asocierea dovedesc că, fără să-și dea seama, duc o mică luptă inconștientă în mintea lor, pentru a contra tendința automată de a asocia grupul străin cu trăsături negative. Altă metodă este și testul asociațiilor implicite. (Gavreliuc, 2019)

Rezistența stereotipurilor și prejudecăților

„Printr-un fenomen recurent de întărire – dacă, pas cu pas, stereotipul este reconfirmat în contexte diverse – se ajunge la consolidarea și permanentizarea prejudecății, energia socială ce trebuie mobilizată pentru a o învinge fiind mult mai costisitoare.” (Gavreliuc, 2019, p. 113)

Prejudecățile se activează automat, de multe ori nici nu suntem conștienți că s-au activat, acest lucru metită repetat. De exemplu, un exeperiment din 1994 (Macrae, apud Gavreliuc), care mi s-a părut foarte interesant, a arătat că, chiar primind instrucțiunea de a înlătura conștient manifestarea stereotipului în evaluarea unei persoane (era prezentată o imagine a unui bărbat ras în cap, studiul având loc în Anglia), există un efect de revenire (rebound effect) a stereotipului atunci când instrucțiunea a încetat, manifestată în acțiune (aflând că acea persoană pe care au evaluat-o urma să intre în încăperea în care intrau și ei, participanții au tins să se așeze mai departe de scaunul persoanei). Unele studii consideră că acest fapt se datorează scăderii controlului funcției executive asupra comportamentului, prin consumarea anterioară a resurselor reglatorii (Gordijn et al, 2004).

În situații în care avem sarcini cognitive solicitante, dacă una dintre sarcini e să descriem o persoană, e probabil să apelăm la o scurtătură, o simplificare, mai precis la o etichetă socială, ceea ce ne eliberează resurse mentale pentru celalaltă sarcină, mai nefamiliară (de exemplu, dacă dăm un teste despre geografia Indoneziei, într-un studiu), la care performanța noastră crește (Macrae, apud Gavreliuc, 2019). Faptul că există beneficii (cum sunt acele „beneficii secundare” ale unor simptome sau tulburări psihice) în activarea stereotipurilor și prejudecăților le face mai greu de abandonat.

Aceste prejudecăți, ca orice atitudini sociale, pot avea anumite caracteristici care să susțină convergența comportamentului, adică să îi facă pe posesorii lor să treacă la acțiune, care ar putea fi discriminatorie. În afară de personalitate (în afară de ce am menționat anterior, mai contează și dacă persoana este interesată de cum o vor evalua ceilalți, adică dacă are o automonitorizare crescută – dacă ține cont de felul în care e privită de ceilalți din grupul din care face parte), factorii care ar mai putea transforma atitudinea în comportament sunt presiunea contextului, unde intră chiar și presiunea timpului (dacă nu ai timp pentru o evaluare atentă, faci o evaluare automată), dacă prejudecata respectivă are la bază o experiență directă, cu atât mai mult una repetată, a persoanei, dacă are o miză importantă (interesul propriu, beneficii de identificare socială cu grupul de apartenență admirat, măsura în care se leagă de o valoare dominantă a persoanei), dar și dacă pur și simplu prejudecata e mai accesibilă, adică a fost folosită mai des, mai ales dacă a fost folosită în situații similare cu cea curentă.

Mass media are o responsabilitate deosebită, prin aceea că are puterea de a întări și perpetua stereotipurile. Sunt cunoscute exemplele despre raportarea delictelor, care creează impresia că mai multe sunt comise de populația de culoare.

Un alt vector care poate încuraja stereotipurile și prejudecățile este învățământul, prin conținutul manualelor, de exemplu. Au fost discuții în societatea românească despre asemenea manuale, în care fetițele udă florile și băieții lucrează pe calculator, ceea ce încurajează stereotipurile de gen, care atribuie treburile casei și înclinațiile estetice femeilor, în timp ce atribuie bărbaților curiozitatea și dorința de performanță.

Legislația poate încuraja discriminarea pozitivă, care, în absența altor măsuri, poate avea ca efect un climat resentimentar față de beneficiarii măsurilor, care nu au acest beneficiu pentru meritul personal ci datorită apartenenței la grup. Studenții majoritari pot privi cu neîncredere studenții din Republica Moldova sau de etnie romă, bărbații pot privi cu dezaprobare cota de 50% femei în poziții de management, adoptată de o companie. Aceste lucruri pot crește presiunea pe grupurile care primesc privilegii, chiar dacă le creează condițiile de egalitate de șanse și recuperează un decalaj.

Dezamorsarea conflictelor și susținerea colaborării

Personal, am observat că și membrii grupurilor stereotipizate au stereotipuri despre celălalt grup. De exemplu, am participat la o tabără dedicată celor care lucrează cu tineri LGBTQI+ în Slovacia. Deși eram izolați într-un hotel și foarte aproape unii de alții, uneori simțeam că îmi vine să iau distanță deoarece unii dintre colegi nu tolerau greșelile de atitudine, folosirea greșită a anumitor termeni specifici „transgender”, „transexual”, „asexual”, „aromantic” etc. De frică să nu greșești, nu mai ziceai nimic. Răspunsul acesta de intoleranță agresivă a greșelilor mi se pare tot o dovadă de stereotip, pentru că era o reacție automată, care nu ținea cont de experiența autorului greșelii – poate nu stăpânea bine limba engleză, poate abia atunci se familiariza cu terminologia și așa mai departe.

Totuși, consider și că s-a verificat ipoteza contactului (Branscombe & Byrne, 2017 in Gavreliuc, 2019), care spune că dacă aduci împreună oameni din grupuri divergente care sunt similari în alte privințe (noi toți eram acolo în calitate de lucrători de tineret, eram oarecum în aceeași categorie de vârstă), ei își vor modera aprecierile și nu se vor mai privi drept categorii, ci ca indivizi.

De asemenea, o altă metodă pe care am avut ocazia să o testez în tabără și pe care o recomandă și cercetările de psihologie socială este jocul de rol, care în cazul nostru a luat forma metodei „teatrul oprimaților”, prin care fiecare este o statuie și primește ca sarcină să exprime ceva anume – dragostea, puterea, discriminarea. Cu această ocazie, am văzut statui tulburătoare, care exprimau discriminarea, de exemplu, printr-un fular ridicat ca un ștreang în jurul gâtului, ceea ce imediat îți transmite cum resimte acea persoană discriminarea și care este riscul pentru viața ei. Alte statui au luat poziția arătării cu degetul, amintind de distresul pe care oamenii îl simt când știu sau cred că sunt evaluați negativ de ceilalți pentru ceea ce reprezintă în ochii lor.

Sigur, în tabără nu erau oameni care aveau genul de prejudecăți care poate se întâlnesc în populația generală, adică polarizarea nu era deloc mare. Cu toate acestea, se puteau observa prejudecăți mai subtile, cum a fost cazul față de cei câțiva din grupul straight, precum și față de cei care foloseau etichete mai recente pentru propria identitate, cum ar fi „aromantic” sau „poliamorous”. Un grup din care faci parte se revelează mereu eterogen și se divide în grupuri mai mici, care pot căpăta aceeași dinamică a stereotipurilor. Aici mi se pare că are sens să amintesc un studiu care a constatat că, în condițiile contemporane în care oamenii devin conștienți de marile stereotipuri, dobândesc stereotipuri mai „mici” – femeile nu mai sunt stereotipizate în bloc, ci ca femei de carieră, femei seducătoare sau casnice (Gavreliuc, 2019).

Dar aceste grupulețe într-adevăr se dizolvau mereu, deoarece designul informal al taberei a presupus colaborarea în grupe mai mari sau mai mici, mereu altele, pe teme care nu apelau la identitatea noastră sexuală ci la identitatea de lucrător de tineret. Acesta este un exemplu de scop supraordonat, o abordare pe care cercetătorii o consideră promițătoare, când sunt întrunite anumite condiții favorizante. Conlucrarea pentru atingerea unui obiectiv valorizat de ambele grupuri diluează, dizolvă adversitatea, așa cum a sugerat experimentul Robbers Cave (Sherif, 1961), cu taberele de copii, pe care studii în alte regiuni culturale l-au reluat, în aceeași paradigmă a conflictului realist, adică a celui generat de competiția pe resurse între grupuri.

Importanța scopului supraordonat s-a văzut și în pandemia pe care o traversăm în prezent. Un studiu despre epidemia de frică (urmată de o epidemie de explicații și judecăți morale, urmată de o epidemie de soluții propuse și teorii pentru acțiune) ce a străbătut globul când a apărut virusul HIV menționa, printre etapele prin care trece omenirea ca reacție la o amenințare nouă și contagioasă cum era HIV, etapa de găsire a vinovaților și manifestarea respingerii față de grupul identificat ca periculos în răspândirea virusului. Stigmatizarea și vânătoarea de vrăjitoare erau unele dintre derapaje (Strong, 1990). Acest lucru s-a observat și în România foarte la început, când au fost atacate câteva persoane de origine asiatică, dar, poate și datorită declarării stării de urgență, care a separat populația impunând distanță, nu au mai fost raportate multe asemenea cazuri (deși îmi amintesc atitudinea față de o asistentă, respingerea manifestată în apropierea locuinței ei și faptul că jandarmii au intervenit). Ulterior, scopul supraordonat a căpătat prioritate și a fost repetat intens de către autorități: noul dicton a devenit flatten the curve, iar apelul la responsabilitatea cetățenilor de a opri răspândirea virusului pentru a proteja grupurile vulnerabile și pentru a preveni încărcarea sistemului medical a fost reiterat timp de două luni.

Stereotipuri și prejudecăți în evoluție

Dacă la finalul secolului al XIX-le cercetătorii măsurau relația dintre nivelul bunăstării economice dintr-un an și numărul de linșaje care aveau ca victimă populația afroamericană din Statele Unite ale Americii (Alin Gavreliuc, 2019), acum nu mai putem vorbi de linșaj, iar conținutul prejudecăților nu mai este chiar același.

Studiul lui LaPiere din 1934 descoperea că 92% dintre hoteluri refuzau primirea unor oaspeți chinezi atunci când aceasta era solicitată printr-o scrisoare, dar nu și când aceștia se prezentau fizic, însoțiți de un american, să ceară același lucru. Greu de crezut că acest lucru s-ar mai putea întâmpla acum, dacă participanții la studiu ar dori să facă o rezervare printr-un e-mail. Pe de altă parte, un subiect despre care se vorbește frecvent în zilele noastre este discriminarea la angajare, faptul că e mai greu pentru o persoană dintr-un grup minoritar cu însemne vizibile de apartenență să primească tratament egal.

Reclamele încurajează și ele stereotipurile, prezentând femei în reclamele la detergenți, în rol de casnică, dar bărbați în rol de manageri de hotel, tot când e vorba de textile curate. La emisiunile TV, doar 20% dintre experții intervievați sunt femei[3].

Concluzii

Stereotipurile și prejudecățile se întâlnesc zi de zi pe rețelele sociale, la știri sau în grupul de prieteni. Nu întotdeauna avem curajul să le contestăm, când le auzim sau le vedem manifestate, ceea ce încurajează impresia celorlalți că aceea este opinia majorității – colegii din tabăra LGBTQI+, despre care am amintit în acest referat, spuneau că persoanele straight se pot poziționa ca parteneri ai minorității fie și numai luând cuvântul să spună că nu sunt de acord cu prejudecățile exprimate într-un grup cu diverse ocazii.

Pe de altă parte, avem impresia, dacă suntem obișnuiți să combatem prejudecățile, că noi nu avem așa ceva. Și totuși, la o privire mai atentă, avem aceleași tendințe, nu suntem speciali din acest punct de vedere. Generalizarea pripită ne pândește pe toți, mai ales în perioadele în care nu avem timp sau, din cauza emoțiilor puternice care ne iau pe sus, avem impresia că nu avem timp să analizăm și să ponderăm impresia inițială, să punem întrebări care să ne ajute să adăugăm informații la baza pentru decizie.

Domeniul mi se pare foarte interesant și aș dori să îl aprofundez, pentru că sunt chestiuni care mă interesează suplimentar, de exemplu prejudecățile pe care le au minoritățile, atât asupra majorității și a lor însele cât și asupra altor minorități, cu care nu prea colaborează, sau cum variază prejudecățile populației generale în raport cu condiția înnăscută/de neschimbat sau nu a grupului văzut în lumina stereotipului (dizabilitate versus religie, prima fiind imposibil de schimbat de către persoană, a doua fiind o alegere).

Apelând la un domeniu în care am ceva experiență, literatura, mi se pare că stereotipurile sunt și necesare și periculoase în același timp. De ce sunt necesare? Pentru că cititorul, ca să își poată imagina ce citește, are nevoie de un grad de familiaritate, să mai fi văzut sau auzit ce citește, să nu fie totul ieșit din comun, particular. De ce sunt periculoase? Dacă povestea e prea generală, devine banală, nu are de ce să mai citească pentru că e previzibilă, nu aduce niciun element de noutate care să îl provoace. De asemenea, un alt fel în care poveștile își scad șansele de a fi savurate de către cititorii mai elevați (dar și le cresc pentru cititorii care nu fac parte din această categorie), este să aibă personaje fără nuanțe, unidimensionale, stereotipice. Harap Alb este 100% bun, spânul este 100% rău. Probabil că și poveștile cu care creștem în copilărie au un efect asupra stereotipurilor pe care le dobândim, deși nu știu cum ar putea fi rezolvat acest paradox, pentru că povestea trebuie să fie simplă, dacă e să fie înțeleasă de către copii, și trebuie să aibă conflict, dacă e să le păstreze atenția trează. Pentru că mintea noastră fabrică povești tot timpul, ca să dea sens existenței, putem cădea în aceleași capcane ca autorii de povești.

Desigur, ar fi utopic să credem că putem privi o persoană ca și cum ar fi complet diferită, ca și cum nu ne-ar aminti de nimeni altcineva, ca și cum nu am face asocieri cu lucruri diverse stocate în memoria noastră, cu reprezentări categoriale. Dar dacă măcar îi punem mai multe etichete, și nu doar una singură, e posibil să-i facem mai multă dreptate. Chiar dacă testele ar arăta despre mine că nu asociez prea repede lucruri bune cu antivacciniștii, în viața reală nu am neapărat de ce să mă grăbesc, și pot să acord timp pentru o privire mai de profunzime asupra acestui grup. Iar dacă, odată formată o poziție, aș refuza să o mai actualizez, m-aș face vinovată de dogmatism.

 

BIBLIOGRAFIE

Chelcea, Septimiu (coord.) (2008). Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicații. București: Editura Polirom

Gavreliuc, Alin (2019). Psihologia socială și dinamica personalității. București: Editura Polirom

Gordijn, E. H., Hindriks, I., Koomen, W., Dijksterhuis, A., & Van Knippenberg, A. (2004). Consequences of Stereotype Suppression and Internal Suppression Motivation: A Self-Regulation Approach. Personality and Social Psychology Bulletin, 30(2), 212–224.

Heit, E. (2000). Properties of inductive reasoning. Psychonomic Bulletin & Review, 7(4), 569–592.

Macrae, C. N., Bodenhausen, G. V., Milne, A. B., & Jetten, J. (1994). Out of mind but back in sight: Stereotypes on the rebound. Journal of Personality and Social Psychology, 67(5), 808–817.

Sherif, M.; Harvey, O.J.; White, B.J.; Hood, W. & Sherif, C.W. (1961). Intergroup Conflict and Cooperation: The Robbers Cave Experiment. Norman, OK: The University Book Exchange. pp. 155–184.

Smith, K. B., Oxley, D., Hibbing, M. V., Alford, J. R., & Hibbing, J. R. (2011). Disgust Sensitivity and the Neurophysiology of Left-Right Political Orientations. PLoS ONE, 6(10), e25552.

Strong, P. (1990). Epidemic psychology: a model. Sociology of Health and Illness, 12(3), 249–259

https://en.unesco.org/news/gender-and-media-stereotyping-advertising

https://www.psychologicalscience.org/news/releases/research-states-that-prejudice-comes-from-a-basic-human-need-and-way-of-thinking.html

https://theconversation.com/humans-are-wired-for-prejudice-but-that-doesnt-have-to-be-the-end-of-the-story-36829

[1] https://www.youtube.com/watch?v=etIqln7vT4w

[2] https://www.facebook.com/112853463521659/videos/620907628635982/

[3] https://en.unesco.org/news/gender-and-media-stereotyping-advertising

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *