La prima întâlnire de anul I de la facultatea de psihologie la distanță, vorbeam în pauză mai mulți și o colegă a spus „Nu există coincidențe, nu-i așa?” Ceea ce mi-a rămas în cap de o lună.
Ai și tu senzația că nimic nu e întâmplător, că totul are un sens, că e pre-programat? Că unele evenimente sunt ca niște semne?
„In general, humans are remarkably bad at estimating chances and probabilities (Tversky and Kahneman 1974). As a consequence, coincidental events (i.e. a chance concurrence of events without apparent causal connection) are often imbued with special meaning and result in the search for an ultimate explanation (Brugger et al. 1995). […] The experience of coincidence likely underlies a wide range of human behaviors and beliefs, ranging from belief in conspiracy theories, magic and superstition to belief in faith healing and ultimately belief in supernatural agents, like God. National surveys indicate that the tendency to experience coincidence and to engage in superstitious behavior are widespread, with a prevalence of 26 up to 74 percent in the UK for instance, even among scientists (Wiseman 2003). […] The experience of coincidence is related to the over-generalization of predictive models, which in turn are based on fundamental cognitive biases that may actually confer an adaptive advantage. […] It has been suggested that predictive models may come to dominate perception, such that reality is perceived in accordance with the constraints imposed by the model, rather than that the sensory input determines the updating of the model. […] Perception is subjective by nature and the feeling of coincidence based on cognitive biases can be considered in the light that we selectively attend to certain stimuli in the context given while ignoring other information available. […] It has been found that belief in luck and coincidence increased during times of stress and in potentially threatening situations (Keinan 1994, 2002). Similarly, superstitious behavior is quite prevalent among the performing arts and in sports, and the occurrence of superstitious acts typically increases with the importance of the outcome (e.g. playing the finals; cf. Burger and Lynn 2005). […] Recently it has been argued that religious rituals are specifically aimed at reducing the process of error monitoring, thereby enhancing people’s willingness to uncritically adopt a prevailing worldview (Schjoedt et al. 2013).” (sursa bună de citit integral aici)
Știi unde nu există coincidențe? În povești. Deși am dedicat atâta timp povestirilor bune, trebuie să spun că, prin puterea lor de a da sens, sunt o sabie cu două tăișuri, atunci când le folosim pentru a explica propria viață. Văd că există și o carte care se numește chiar așa, The Stories We Tell Ourselves, și am auzit deseori ideea asta în discursurile din categoria meditației mindfulness. Adică mintea tinde să lege ce ni se întâmplă într-o poveste și noi devenim captivi în povestea asta, care poate nu ne ajută să creștem. De aici ideea că e util să fim atenți la cât de schimbătoare e realitatea din prezent din jurul nostru, ca să ne dăm seama că nicio schemă fixă nu e reală. Să inventez un exemplu. Da, am răspuns repezit noilor colegi de serviciu foarte vorbăreți, dar la fel de adevărat e că am ajutat o colegă să-și facă o cafea și când mă uit la planta de lângă birou poate mă simt mai fresh. E povestea unui om urâcios sau a unui om delicat? Avem mai multe fațete, ajută să ne vedem din mai multe unghiuri.
Vezi asta și la televizor. Cred că din orice interviu brut de o oră poți să editezi un material care să facă din intervievat un om antipatic sau unul simpatic, numai din ce alegi să tai și ce să scoți în evidență. Am făcut asta când eram editor la Revista de Povestiri, lucram textele ca povestea să iasă mai liberă la lumină, în cea mai bună formă, fără părți care distrag, fac asta și în prezent pentru alt job. Dar, în viața mea, exercițiul ăsta mă poate ajuta doar să văd cât de multe povești posibile există în fiecare slice of life. Paradoxal, o poveste e adevărată numai când e ficțională. Realitatea nu are un editor în spate, tu ești editorul realității tale.
Mai e și celebra conferință TED – The danger of a single story de Chimamanda Ngozi Adichie.
Probabil e util să accepți ideea că nu există o unică povestea adevărată. Și ori să renunți cu totul la nevoia de a căuta un sens (ceea ce e greu dacă e stilul tău să cauți explicații sau scopuri), fie să-ți antrenezi mobilitatea, să realizezi că există mai multe povești adevărate în același timp și să dai mai multă atenție acelora care te ajută să te dezvolți.
Îmi aduc aminte cum, acum vreo 8-9 ani, la masteratul de comunicare, la cursul de retorică, profesorul a întrebat. Cine crede că viața are un sens? Cine crede că nu are? Îmi aduc aminte de mine, convinsă că nu are, și de Sabina, convinsă că are, și cu ce stupoare m-am uitat la ea!
Poveștile sunt lipicioase, suntem făcuți să ne placă poveștile. Dacă așa ești croit, cred că asta ajută cel mai mult: să-ți alegi poveștile care te ajută să ai încredere în tine.
Mai e un lucru care mă interesează din sfera asta, pe care îl spune Anca uneori la PsihoYoga, în meditația ghidată. „Regăsești senzația că ești exact unde trebuie să fii, că totul e exact cum trebuie să fie.” Ceva de genul. Mi se pare că se asociază cu fericirea, cu copilăria. Ce crezi, care e faza cu starea asta, ți-o poți imagina?