Pe granița dintre cele două lumi aleargă mulți iepuri. Pe cel mai gras îl cheamă Storytelling și vrea să fie prins.
În rolul meu la Club Revdepov fac, în mare, două lucruri – design de ateliere de scriere creativă și comunicare cu cei care scriu sau vor să scrie literatură. Se întâmplă, deci, să scriu despre scris. Asta n-ar fi atât de ciudat pe cât sună, până la urmă sunt multe forme în care se scrie despre literatură: academic, critic, jurnalistic. Cercetători, critici, jurnaliști sau comunicatori, n-am prefera toți să scriem literatură în loc să scriem despre ea? Asta doar așa, să agit spiritele care bântuie pe acest blog.
Dacă ne gândim la funcții, cercetarea ar trebui să descopere lucruri noi despre literatură, critica să o pună în context și în relație, să o mestece puțin și să o transforme în subiect de discuție, jurnalismul să informeze, să investigheze, iar comunicarea să atragă, să vândă. Dintre toate, probabil comunicarea e cea care poate învăța cel mai mult de la „produsul” despre care vorbește.
Și, uite-așa, ajungem la storytelling, acest buzz word care te face să pari interesant când îl folosești. În acest articol, folosesc mai mult cuvântul decât metoda, pentru că e mai degrabă genul de articol în care gândesc și scriu în același timp, încercând să îmi clarific lucrurile.
Dacă tot ce înseamnă comunicare (de brand, de marketing, corporate etc) are ca scop să-i atragi omului atenția și să-l captivezi, atunci de unde să furi meserie dacă nu de la cei care își poartă cititorii prin sute de pagini, oferindu-le tot felul de plăceri? Cititorul de literatură își folosește imaginația, urechea lui muzicală se delectează cu stilul și ritmul frazelor, se scufundă într-o lume alternativă, urmărește căderile și ridicările eroului cu emoție. Într-un fel sau altul, rezonează – căutarea, atmosfera, ceva pe undeva vorbește despre el. Altfel, ar lăsa cartea din mână.
Această rezonanță, această acordare la frecvența poveștii e mult mai puternică decât relevanța de care se vorbește în comunicare, care înseamnă să-i vorbești omului despre lucrurile care sunt importante pentru el. Care să fie ele? Cele pe care le caută pe Google? La un nivel, da. La alt nivel, nu. Sensul vieții, libertatea, moartea, cine sunt eu, impermanența, sentimentele, stările, relațiile, felul în care eu și ceilalți vedem lumea, singurătatea, trecutul, despre ele unde caută?
Conversațiile despre astfel de lucruri apar în intimitate. Între om și om, între om și carte – sau om și poveste, în sens mai larg. Cred că la relația asta de intimitate trebuie să ajungi și prin comunicare. Majoritatea comunicărilor sună one to many, nu sună one to one. Sună ca și cum e o diferență de putere între emițător și receptor, o mare distanță, și ca și cum receptorul e o mulțime omogenă, la care cineva țipă cu ochii închiși.
Eram ieri la masă cu un scriitor care spunea că statistica nu înseamnă nimic. Pare șocant, dar e ceva ce orice scriitor ar spune! Pentru că prin natura privirii asupra lumii, un scriitor vede cazurile particulare – ele merită povestite. Și aici e paradoxul, că cititorii se regăsesc în aceste povești particulare. Pe de altă parte, chiar și în cea mai banală rutină, un scriitor poate arunca o lumină nouă (că tot am văzut aseară filmul Paterson, cu personajul șofer de autobuz și poet) și atunci cazul devine particular.
În concluzie, până nu schimbi raportarea la public, ciuciu storytelling. Apoi, tehnici, trucuri, să tot fie. Acest „ce” e luat la bani mărunți (bullets) în tot felul de pieces of content pe internet. Dar dacă vrei mai mult decât să bagi mesaje în oameni, e nevoie de o schimbare de relație.