Au început să apară discuții despre de ce se dau atâtea amenzi, de ce sunt atât de mari, petiții pentru „ciclism solitar” și dreptul să mergem în pădure și probabil multe altele cu care nu sunt la curent.
Pentru mine, asta e o dovadă că să ții populația în casă luni la rând nu e sustenabil. Și populația ce face: cere voie afară. Serios, asta e ce are sens să cerem? Nu mai bine cerem să aflăm care e strategia guvernului pentru a opri coronavirus? Pentru a aduce răspândirea la un nivel pe care îl poate controla?
Vreau să știu:
- cum învață statul român din ce a făcut până acum
- cum învață statul român din ce au făcut alte state și din ce spune știința (și nu mă refer doar la științele medicale!)
- ce plan are pentru crushing the curve? nu, nu flattening.
Am auzit aprecieri cum că, domle, uite câte face statul pe atâtea planuri: spitale, economie. Evident că face, cu cât tolerezi prelungirea criei, cu atât ai de pansat mai multe domenii care crapă cu trecerea timpului.
Conducerea noastră ar trebui să plece de la premisa că au la dispoziție o resursă limitată: timpul în care oamenii pot suporta să stea în casă. E foarte important, nu se poate prelungi la nesfârșit acest timp, vor apărea efecte de insubordonare și fragilizare a societății, plus consecințele economiceși de altă natură, care se rostogolesc.
Conducerea noastră ar trebui să plece de la ideea că are acum aproape full control și capacitate de acțiune. Mai departe: ce ceri populației ca să oprești criza? Cum analizezi datele, ce întrebări pui acelor softuri care analizează datele? Iei decizii ca să oprești criza sau ca să previi dezastrul?
Mi se pare că statul e într-un mindset de prevenire a dezastrului. Nu e suficient. Petiția pe care aș semna-o ar fi o strategie de închidere a crizei.
Obiectivul de prevenire a ce e mai rău (îmbolnăviri masive, colapsul sistemului de sănătate) se poate face cât stau oamenii în case, dar oamenii nu pot sta în case foarte mult. Deci dacă n-ai curaj să vrei mai mult, o să ratezi și scopul mai mic, de prevenire a dezastrului.
Eu rămân fana acestui Yaneer Bar-Yam, președinte al New England Complex Systems Institute, care a reunit o comunitate de voluntari și a deschis acest site-ul endcoronavirus.org Într-un podcast postat pe 24 martie pe Harvard Business Review, spunea niște chestii utile (parafrazez):
- China a urmărit și suspecții și i-a tratat ca și cum ar fi fost confirmați
- China a pus diagnostic, neavând suficiente teste, bazat pe simptome – prin CT scan masiv (prin care se vede afectarea plămânilor)
- Sub 1% sunt infectați cu adevărat asimptomatici (fără o afectare detectabilă) – studiu pe populații mari în China
- După 2 săptămâni de la lockdown, tu (stat) poți știi cine are simptome, poți identifica. Stând acasă, ei pot infecta doar colocatarii. Deci în 3-4 săptămâni, nu ar trebui să mai ai infectări noi și toată populația infectată ar trebui să-ți fie cunoscută (dacă testezi/scanezi, evident :))
- E greșit să-ți propui să aplatizezi curba, înseamnă că permiți ca numărul de cazuri să crească. Ideea de dorit e să ajungi să nu mai existe transmitere comunitară aproape deloc. Vin oameni cu risc din alte țări, îi pui în carantină. Păstrezi politici care să te ajute și păstrezi vigilența. Ideea e să ai suficient de puține cazuri și toate cunoscute. (am zis de testare, nu?)
- Modelul Coreei de Sud e bun, au impus izolarea (nu la fel de radicală precum în China) și au testat masiv. Testarea masivă permite identificarea devreme în evoluția bolii. Au avut și testare drive-in, în benzinării. (au testat repede)
- Tranziția de fază în sțiințele sistemelor complexe – tranziția de la o fază de dezordine, în care componentele individuale ale sistemului sunt independente, la o fază în care sunt dependente. În cazul virusului, tranziția e abruptă, spre o fază în care răspândirea e masivă. Modelările populației nu țin cont de faptul că ea se compune din structuri neuniforme, cu dinamici specifice – modelel gândesc populația ca întreg, ca medie, sau ca indivizi. Gândirea în termeni de indivizi și izolarea lor funcționează doar cât timp ai puține cazuri. Abordarea pe care o propune e să consideri comunitatea infectată (dincolo de individ) – îi tratezi pe toți ca suspecți.
- Comunitate = unitate naturală pe care o poți izola prin întreruperea transportului. Izolând și tratând comunitățile mici, poți obține zone mai largi fără virus. E vorba de o gândire multinivelară și dinamică, pe care guvernanții nu sunt obișnuiți să o aibă. Economia e obișnuită cu trenduri, nu cu dinamici, cum sunt cele presupuse de comportamentele colective, cele de symmetry breaking și formarea de patternuri. Nu sunt concepte cu care sunt obișnuiți nici epidemiologii.
- Sisteme dinamice: privirea multi-nivelară, dacă reduci transmiterea și lași niște „scurgeri”, după câteva săptămâni, transmiterea va fi exponențială în locuri noi, dacă nu iei măsuri să reduci creșterea exponențială – deci trebuie să acționezi simultan pe ambele planuri – izolarea anumitor comunități și reducerea transmisibilității (prin călătorii).
- Variabile importante: călătorii, descoperirea locală a infectării și blocarea locală a transmiterii. De aici reies acțiunile de făcut.
- Idei care au dăunat: e ca gripa, știm cum e treaba; guvernul nostru nu poate acționa ca o dictatură, oamenii n-ar accepta; nu avem ce să facem, o lăsăm să se răspândească (până la imunitatea de turmă)
- Într-o publicație academică e ok să faci presupuneri care se dovedesc greșite, dar nu poți să faci asta când ești decident politic și sunt în joc vieți umane – trebuie să te asiguri că presupunerile tale sunt corecte (apropo de Anglia)
- Când ajungi la un nr mic de infectați, atunci poți să faci contact tracing, ai capacitatea când sunt numere mici (dacă, evident, ai proceduri ca lumea pentru asta și te ții de treabă)
- Important: de la vârf în jos sistemul e diferit de cum era când urcai spre vârf. Aici presupunerea fiind că, făcând lockdown și testând, cunoști exact cine e infectat (dacă testezi, numai și numai dacă testezi masiv și rapid). Dpdvd al calculelor, consideri noua situație ca fiind un „non-ergodic system” (vezi Google), una mult mai simplă, ireversibilă.
- Provocarea va fi să decidem când va fi sigur să avem evenimente mari – pentru că ele duc la catastrofe în ce privește infectarea. La activități normale vom reveni mult mai repede decât la evenimente (în care interacționăm unii cu alții). Va fi o revenire progresivă și evenimentele mari vor fi ultimele.
- Cu cât aștepți mai mult să iei măsurile necesare, cu atât mai rău e.
- Oamenii bolnavi trebuie izolați de cei cu care locuiesc/cu care sunt cazați. (aici pare că procedăm bine că ținem oamenii infectați în spital, departe de familiile pe care le-ar fi infectat aproape sigur)
Revin la ce ziceam la începutul crizei de la noi, testarea masivă e esențială. Dincolo de limitarea de aparatură și personal, în primul rând trebuie să decizi că ai nevoie de testare masivă pentru planul de crushing. Apoi să vezi cum o implementezi, până apar testele pe bază de salivă șamd. Deci testare masivă sincronizată pe toată țara – câtă vreme nu ai gândit la nivel mai granular și ai blocat toată țara. Degeaba stă lumea în casă (în mod inevitabil imperfect) dacă statul nu știe cu adevărat cine e infectat și cine nu. De-gea-ba. În zadar. De zădărnicit, statul zădărnicește combaterea bolii.