Trec din nou printr-o perioadă în care îmi amintesc visele. Tocmai m-am trezit dintr-un coșmar tâmpit (și destul de transparent la interpretare).
Așteptam trenul pe peron și stăteam, ca omul, pe telefon. Vine o femeie în vârstă, mă prinde de umeri și mă imobilizează, e probabil ușor pentru că nu mă zbat, vreau să văd ce îmi face – mă trântește pe șine. Trenul oprește, nicio problemă, doar că eu deodată mă activez și țip fără oprire și vine poliția, care îmi zice să scriu o declarație, nu contează pe ce.
Și abia aici începe coșmarul. Caut o foaie liberă în agendă, nu găsesc nimic nescris deja, scot altă agendă, găsesc o pagină, scriu, începe să plouă, se lipește foaia de următoarea, găsesc alta, dar e verde închis și nu se vede ce scriu. Ajung la țară, arunc agende, caiete, cărți din bibliotecă, nimic cu foi libere. Traiu și Alexandra se oferă să le dictez să scrie pe laptop, dar nu avem imprimantă. O iau razna, plâng, nu mai știu ce să fac să pot să scriu odată declarația. Știu că trenul încă așteaptă, pe stradă s-a format coloană de mașini. Văd pe fereastră cum intră cineva pe poartă, iar eu încă nu sunt gata.