Măiiiii, e din ce în ce mai bine!
Încerc să-mi aduc aminte cum a fost drumul.
În primele două săptămâni, m-am simțit cluastrofobă, tot scoteam capul pe geam, simțeam interdicțiile ca un zid. Nu mă consider prea obedientă și să mi se pară că sunt forțată într-o direcție îmi provoacă furie.
În primele 2-3 săptămâni, când ne uitam o dată pe zi la știri, anxietatea era prezentă, mai ales că valul care avea să vină încă se acumula, tensiunea creștea. Postam pe Facebook chiar și de vreo 3 ori pe zi. Au fost și momente de frică legate de mâncare, ceva ce n-aș fi crezut. Am făcut numai comenzi online, n-am mai călcat într-un magazin, sper să nu mă ia amețeala când o să se întâmple după pandemie!
Făcând cele două joburi part-time, citind, remarcam dificultățile de concentrare, conectarea mai mare la catastrofă decât la sarcina din to do list/frază.
Am mutat repede atelierele de scriere creativă în online și m-am bucurat că avem un net ok. Am continuat să mă îmbrac în haine de stradă, m-am mai dat și cu ruj, mi se pare că riscă cei care rămân în pijama – după o vreme ar putea chiar rămâne în pat. Mă rog, nu dezvolt.
Apoi am intrat în Brigada de Comunicare Nonprofit și energia aia care însoțește anxietatea și stresul s-a consumat și în câteva proiecte mișto la care am contribuit – consiliere psihologică pe TPU, povești clasice rescrise pentru adaptarea la pandemie, Muzeul Eco Stories.
La un moment dat, am simțit nevoia să-mi fac testamentul, ocazie cu care am constatat că eu de fapt n-am nimic de lăsat cuiva, ceea ce a fost deprimant, așa că ce am scris s-a transformat într-un set de instrucțiuni! M-am simțit foarte bine după și mi-am dat seama că ar fi bine să trăiesc cum îmi place prezentul, că orice e posibil.
La un moment dat a fost ziua mea, m-am îmbrăcat cu o rochie frumoasă și am primit prăjituri! Am făcut plajă pe podea, pentru vitamina D, la o oră greșită, cum am aflat mai târziu. M-am bucurat și pentru câți bani s-au strâns din donații în cauza aniversară pe care am lansat-o pe Facebook.
În următoarele săptămâni nu m-am mai uitat la știri deloc, am mai citit diverse articole de analiză, mi-am ascultat budistul Ajahn Brahm care a zis că am putea să luăm izolarea ca pe un retreat, să ne gândim la care e faza cu viața noastră, ce vrem noi de fapt. (Dintr-un alt discurs în care cineva menționa astrologia la capitolul sense of purpose am avut această revelație că de-aia sunt atâția oameni care cred în astrologie, pentru senzația asta de înțeles al vieții, al propriului destin).
Am făcut teme pentru masterat, am participat la cursuri online mai mult la facultate, am avut diverse momente de surpriză legate de colegi. Dar e o perioadă excelentă să fii studinte la psihologie.
Am făcut glumițe, am decupat și lipit pe un perete din bucătărie niște invitați de hârtie împreună cu Traiu și, în general, am simțit creativitatea crescând, tot felul de idei mi-au trecut prin cap, de mă temeam să nu dau în vreun episod maniacal.
Am făcut sport, yoga, uneori chiar am dansat câte o oră și am citit ficțiune, mai precis exact ce îmi place mie, că mi-era dor. Am făcut o mâncare nenumărată, chiar și un experiment cu un drob – de nerepetat. Am hrănit aplicația de numărat calorii, am reușit până acum să slăbesc 3 kg, sper la mai mult. N-am băut prea mult alcool, din păcate nu mai fumez, mai rămân în compensare meditațiile pe care le fac des!
Am făcut videocall cu părinții reuniți de două ori pe săptămână, am sunat destul de des bunica, ne-am văzut la fel și cu câțiva prieteni, chiar mi-au plăcut mult cele cu prietenii de la mare distanță – Germania, Austria, cu care ne vedeam doar când erau în țară.
De Paște, am avut mai degrabă o stare de agasare, Iisus m-a invadat ca niciodată unde întorceam clickul, m-a deranjat foarte mult implicarea autorităților în facilitarea practicilor religioase și folosirea vocabularului religios, m-au iritat conversațiile care încep cu Hristos a înviat! Felicitări! Simt presiunea dorinței de reciprocitate, dar nu pot să răspund cu „adevărat”.
Am numărat că am luat cam 1/4 din timp un Calmogen de dormit seara, deci deși mie mi se pare că am avut rar probleme cu somnul, se pare că am avut. Am făcut și greșelil ca să obțin asta, de exemplu să mă uit la o conferință despre traumă înainte de culcare, cu un psiholog american așa de stresat că efectiv se legăna.
Am mai ieșit pe balcon „la terasă”, cu o bere sau un suc (apropo, cuplul nostru s-a certat destul de puțin), ne-am mai uitat la seriale (nu-mi place asta la mine!) și filme uneori, iar eu am ieșit să duc gunoiul la reciclare o dată pe săptămână, ocazie cu care m-am mai și plimbat spre o oră prin cartier. De vreo două săptămâni am identificat un traseu cu minimum de întâlniri. Mă simt prost când evit oamenii și le zâmbesc invizibil pe sub mască.
În general nu am resimțit dureros absența celor apropiați, cu toate astea, când m-a vizitat prietena Dana, m-am emoționat, adică iar am resimțit zidul, uite, domle, nu putem să stăm împreună să vorbim. Cred că oricum eu savurez mai mult când discuția e mai intimă, nu neapărat când e frecventă.
Când a anunțat președințosul că ne relaxează pe 15 mai, eu una m-am simțit fericită, ca și cum s-a ridicat blestemul, chiar dacă în mare parte voi continua să fac același lucru. Sper să nu mă cheme nimeni la vreun birou, pentru că n-aș vrea să mă duc – chiar dacă mă duc cu trotineta și evit transportul în comun, aș ajunge într-un birou plin de oameni era să zic indisciplinați. Așa suntem toți, ce să-i faci. Aerul închis probabil ar fi un risc.
Mă simt bine și pentru că sper să facem atelierul de scriere creativă de la Vama Veche în iunie, să vedem, și pentru că vom merge la țară și vom sta în curte pe șezlong.
În afară de asta mă simt bine și pentru că, paradoxal, izolarea m-a eliberat din angrenajul social superficial și din rutinele neplăcute. Mi se pare că mă regăsesc, culmea, că îmi dau seama că e important să fiu eu și să mă bucur de preferințele mele – chiar am noroc că am o listă lungă de preferințe.
Ei, cam asta a fost, mai vedem unde ajung în iunie.