Stăteam cu Panțu la umbra unui copac din Parcul Unirii. Puțin mai la dreapta, BAS juca fotbal cu cei doi copii. Voiam să mergem să-l salutăm, dar ne era jenă să-l întrerupem. Și un pic lene.
Ne uitam la cerul senin de vară, când vedem trecând pe sus un fel de tanc zburător, cu patru blonzi în echilibru ca la circ.
— WTF, am zis noi.
Oamenii din jur erau în continuare liniștiți, venise și Iulia Antal cu bicicleta.
Când ne întrebam ce s-o fi întâmplat, trec prin Dâmbovița pe lângă noi două animale preistorice gigantince, într-o cursă pe viață și pe moarte – o vidră alerga un urs.
— WTF, am zis noi.
Între timp, apăruse și mama, care povestea de-ale ei, cu entuziasm și multe gesturi.
În jur, se simțea tensiune, înca putin și se va dezlănțui isteria.
M-am uitat spre orizont și am văzut acolo niște munți indigo, dar crestele lor erau mișcătoare, își tot schimbau formele.
— Vine apa, am zis eu.
Ne-am luat de mână (io, mama și Panțu, se pare că pe Iulia am uitat-o) și am pornit, măcar să ajungem acasă.
Săream rădăcinile copacilor căzuți, înaintam greu, auzeam urlete de panica și o voce calmă prin difuzoare: „Rămâneți în formațiunea monedă” – adică să ne ținem de mâini, cum făceam noi, dar în cerc.
Urcam pe deal și am văzut cum scările de piatră care urcau din alt unghi erau acoperite cu o apă albastră și curată, deja se instalau calmul și tăcerea.