Referat pentru anul I de facultate de psihologie.
Probabil etapele intermediare din evoluția unui domeniu primesc cea mai puțină atenție în istoria lui, cu toate acestea ele sunt cele care fac trecerea de la un stadiu al cunoașterii la următorul, sunt punțile sau deplasările atenției care creează contextul propice pentru viitoarele salturi. Poate că ele nu beneficiază de o aură romantică și pentru că uneori aduc reglaje incrementale ale paradigmei sau fac sinteza curentelor de gândire de până atunci. Psihologia conduitei se conturează ca reacție atât la introspecționism, cât și la behaviorism, pe care le consideră insuficiente, în special în ce privește studiul patologiilor mentale. Totodată, această concepție se află în linia psihologiei genetice și se referă la studiile din psihologia dezvoltării copilului, care se înfiripă în aceeași perioadă și de la care psihopatologia franceză a vremii împrumută viziunea asupra bolii psihice ca regresie sau blocaj în diverse stadii de evoluție a psihicului (vârste).
Pierre Janet (1859 – 1947), inițiatorul acestui curent, și-a expus sistemul de gândire, într-un mod esențializat, în volumul I al cărții De la angoasă la extaz, publicat în 1926. Acest specialist influent al vremii considera că psihologia „carteziană” introspecționistă nu e obiectivă, pune gândurile pe plan superior față de acțiuni și iar metoda ei devine absurdă când e aplicată pacienților cu boli psihice – „Nu suntem identici cu bolnavul, la care presupunem prin definiție o stare de spirit diferită de a noastră. Nu ne putem reprezenta gândurile bolnavului decât plecând de la acțiunile sale vizibile și nu plecând de la propria noastră gândire.”[1]
În același timp, nici behaviorismul, celebru în Statele Unite, nu oferea instrumente utile pentru bolnavii din spitalele epocii, pentru că, așa cum îl vedea Janet, se limita la cercetarea reflexelor și reacțiilor elementare și își dovedea poate utilitatea doar în studiul animalelor. Pierre Janet își propune să urmeze principiile de obiectivitate ale behaviorismului, lărgind abordarea prin două condiții: includerea conștiinței și a comportamentelor de ordin superior.
„Trebuie să vorbim despre fenomenul conștiinței ca despre o conduită particulară, ca despre o complicare a actului care se adaugă acțiunilor elementare. Putem reuși acest lucru studiind conduitele sociale elementare și sentimentele, care sunt, cum vom vedea, reglaje ale acțiunii, reacții ale individului la propriile sale acțiuni.” [2] Conduitele superioare iau forma credințelor, reflecțiilor, raționamentelor, experiențelor. Deși au fost considerate gânduri, aceastea trebuie luate drept acțiuni. Logica folosită de autor în acest punct este că gândurile înseamnă folosirea internă a limbajului, care duce la reacții în interiorul individului (așa cum limbajul verbalizat duce la reacții în exteriorul lui), prin urmare gândurile pot fi considerate acțiuni. Există acțiuni mentale, așa cum există acțiuni corporale. O idee care aduce cumva cu felul în care e văzută puterea gândurilor în terapia cognitiv-comportamentală.
Gândirea lui Pierre Janet, absolvent de filozofie și medicină
Janet își vede propria concepție ca un tip de psihologie a comportamentului mai larg și superior și o vede utilă specific pentru studiul pacienților care suferă de boli psihice[3], dat fiind interesul său în această direcție, ca cercetător și psihoterapeut de renume în epocă.
Ceea ce distinge conduitele maladive de cele sănătoase este eficacitatea lor, care variază în funcție de intensitatea a două variabile: forța și tensiunea acțiunii. E vorba de forța fizică a mișcării în spațiu, pe care o are orice ființă vie, o dimensiune a cantității, care a fost omisă multă vreme în psihologia clasică în favoarea psihofizicii, în concepția autorului, deși „variațiile forței unui om, modificările de putere, viteză, durată în ce privește acțiunile sale îi transformă complet conduita și joacă un rol de primă importanță în interpretarea bolilor mentale.”[4]
De asemenea, eficacitatea unei acțiuni depinde de tensiunea sa. E vorba de un concept calitativ, o trăsătură care face ca o acțiune să aibă succes cu o utilizare redusă a forței. O conduită care ține de experiență, care prelucrează date despre trecut și viitor, diferă în termeni de forță și tensiune de un simplu reflex și are chiar o altă natură, superioară. Janet notează că Falret, un psihiatru din secolul XIX, a remarcat că felul în care merge, vorbește, mănâncă o persoană se schimbă când se îmbolnăvește – aspecte cărora le acordăm atenție și astăzi.
Echilibrul psihic depinde, în viziunea lui Janet, de echilibrul dintre forță și tensiune. Diferitele feluri de dezechilibre între cele două duc la diferite tipuri de boli psihice.
În ce privește operațiunile mentale, ele sunt organizate ierarhic. Actele mentale superioare sunt mai mult decât suma actelor elementare, le ordonează și le sistematizează pe acestea. O caracteristică a celor superioare este că permit observarea celor inferioare, pe care le includ. Dă exemplul limbajului, bazat pe acte de comandă, al credințelor, care se bazează pe limbaj, al reflecției, care se bazează pe credințe (= ce crezi că e adevărat). Astfel, așa cum există o evoluție a speciilor, există și o evoluție a actelor. „Actele efectuate de către animale, apoi de către primii oameni, erau simple și aveau o tensiune mică, la care trebuia adăugată o forță mare pentru a obține o mică eficacitate.”[5]
Janet își bazează concepția evoluționistă și pe progresul științelor conexe, așa cum apărea el în acea perioadă, prin studiul „populațiilor sălbatice” din America de Nord sau Australia, care prezenta acțiuni contradictorii ale băștinașilor – cred în anumite lucruri și fac altele (de exemplu, cred că o femeie rămâne gravidă pentru că s-a apropiat prea mult de spiritul unei stânci, dar se reproduc așa cum o fac toți oamenii), nu înțeleg corect legătura dintre cauză și efect. „Studiile acestei psihologii sociologice ajung și ele să declare că gândirea oamenilor nu e mereu și oriunde aceeași, că în evoluția ei a traversat o serie de etape; că unele populații s-au oprit la o etapă, altele la alta și că, într-un cuvânt, există stadii ale dezvoltării psihologice.”[6] Lucru care părea să reiasă și din studiile despre dezvoltarea copiilor, realizate de Piaget. Despre unii bolnavi se poate spune, deci, că gândesc ca niște copii sau că au superstiții ca niște populații considerate „înapoiate”.
Deși concepția nu mai are în prezent o putere globală de a explica bolile psihice, rămâne totuși întrucâtva valabilă în ce privește, de exemplu, categoria demențelor sau a retardului mental.
Ierarhia funcțiilor psihologice și relația lor cu bolile psihice
În clasa „tendințelor” (acțiunilor/funcțiilor) psihologice inferioare intră agitația organică, reflexele, senzațiile și percepțiile, proprii întregului regn animal. Este vorba de conduita dinainte de achiziția limbajului. La speciile evoluate, intră aici și „tendințele socio-personale”, prin care ființa relaționează cu ceilalți și cu sine – la acest nivel se nasc „fenomenele de conștiință”. „Actul conștient a apărut odată cu actele sociale și acest grad de evoluție poate fi numit stadiul tendințelor sociopersonale.”[7] În ce privește relația cu boala psihică, e nivelul la care rămân cei care suferă de idioție. La cele mai evoluate specii, apar tendințele intelectuale (operațiuni intelectuale elementare) – aici se face trecerea spre oameni. Boala psihică asociată rămânerii la acest stadiu e imbecilitatea.
Majoritatea bolilor psihice se explică însă printr-o regresie/oprire la nivelul tendințelor psihologice medii. Este stadiul la care acțiunile exterioare și interioare sunt însoțite de un comentariu permanent, verbalizat sau interiorizat. „Omul este, înainte de toate, un animal vorbăreț care își vorbește actele și își acționează vorbele”[8], scrie plastic Janet. La mulți pacienți ai secției de psihiatrie, discursul nu se mai potrivește cu acțiunile, apare o discordanță. Din unitatea dintre limbaj și acțiune se nasc voința și credințele, în concepția autorului. Sunt operațiuni mentale care se afirmă impulsiv. Dorințele oamenilor pot exista doar în măsura în care sunt precedate de credințe, care anticipează finalul acțiunilor (care, fiind dezirabil, generează dorința).
Credințele false, amestecate cu dorințele sau temerile sunt terenul nevropatiei. În acest stadiu de dezvoltare a spiritului uman, „credem ceea ce ne dorim sau ceea ce ne stârnește frica, iar credințele, fondate pe motive accidentale, se impun cu o energie, o tenacitate pe care nu o vom mai regăsi la credințele mai raționale.” Este stadiul tendințelor pitiatice.
Urmează apoi conduita reflecției, care diferă de cele de mai sus prin faptul că seamănă unei deliberări interne și încetinește acțiunea – pentru că presupune îndoiala. Deliberarea implică intervenția mai multor puncte de vedere, ca vocile unor personaje. Amintirile, experiența trecută, nu participă în acest stadiu la deliberare. Se afirmă mai mult presiunile sociale internalizate.
Tendințele superioare sunt caracteristice oamenilor „normali”, la care nu au acces, de exemplu, persoanele care suferă de depresie. Ceea ce lipsește în conduita reflecției este acțiunea conformă raționamentului. Aici intră tendința de a munci, care nu se manifestă în cazul pacienților cu psihoze și al criminalilor. „Un om care are caracter e unul capabil de a-și pune în execuție deciziile, promisiunile, angajamentele, chiar dacă această execuție nu îi aduce satisfacții momentane.[9]” Fără simțul datoriei nu poate exista conduita morală – Janet îl urmează pe Kant.
Pe aceeași treaptă de valoare se află și tendințele experimentale/progresive, prin care se manifestă înclinația spre știință și progres, spre încercare și eroare, dar și creativitatea oamenilor. „Să devii conștient de progres, de posibilitatea lui în ciuda determinismului, să înțelegi idei precum hazardul, libertatea și evoluția – toate acestea mi se par o etapă nouă în care pare că merge omenirea. Deseori am numit aceste tendințe tendințe artistice, pentru că artele au căutat mereu să cultive originalitatea, noutatea […].”[10]
Janet amintește și de tendințele spre individualizare, întregind astfel, prin aceste tendințe superioare, impresia noastră că a precedat, într-un fel, piramida nevoilor a lui Maslow.
Trauma, subconștientul și disocierea
Janet pare înciudat că ne folosim memoria mai mult pentru povești și mai puțin pentru acțiune[11], pentru a progresa. Pentru el, memoria e un fel de a convoca în conștiință absenții – evenimente, oameni din trecut. Dar unele amintiri nu sunt accesibile conștiinței noastre, în unele cazuri pentru că este vorba de amintiri ale unor evenimente traumatice.
Contribuțiile lui Janet la evoluția psihologiei reținute de literatura anglosaxonă sunt copleșitor legate de gândirea sa asupra subconștientului, a disocierii, a traumei și a ideilor fixe, prin care a explicat și tratat bolile psihice desemnate atunci de termenul „isterie”. Concepția sa despre aceste fenomene a fost prezentată articole și în teza sa de doctorat, publicată în 1889, L’automatisme psychologique. La 100 de ani de la publicarea acestei lucrări, ideile sale au fost readuse în atenția comunității științifice.[12] Chiar anul acesta a fost publicată o carte care îi e dedicată în întregime[13].
Articolul scris de Hart și Horst prezintă ideile lui Janet în contextul ideilor epocii (despre hipnoză, personalitate, organizarea psihică șamd) și al experienței sale clinice – pacientele cu isterie pe care le-a observat în diverse stări de conștiință. Arată, de asemenea, cum au fost confirmate/avansate aceste observații de cercetările ulterioare, moderne. Unii pacienți prezentau această capacitate de a comunica cu terapeutul prin comportamente automate, de exemplu scrierea automată, care dezvăluia existența, în subconștientul persoanei, a unei alte conștiințe, mai mult sau mai puțin cristalizată. Cu cât mai adâncă hipnoza, în unele cazuri, cu atât mai integrată se dovedea această conștiință accesată de terapeut, integrată în sensul că putea folosi amintiri, senzații de care conștiința principală era disociată. Explicația lui Janet era că amintiri traumatice din trecut, care au suscitat emoții extrem de puternice (teroare, furie), au fost imposibil de prelucrat/integrat de pacient la vârsta la care s-au petrecut și, ca urmare, au fost împinse, prin îngustarea câmpului conștiinței, la periferia conștiinței spre subconștient, unde personalitatea de până la eveniment a început să aibă un fel de existență paralelă mai mult sau mai puțin dezvoltată. Aceste amintiri puteau apărea ca idei fixe – imagini nedorite sau gânduri obsedante sau mișcări specifice, în vise sau în crize sau chiar în stare conștientă ca fenomene inexplicabile și, în timp, duceau la epuizare. Trauma apare ca o sursă a dezintegrării funcțiilor psihice.
„Janet (1894b) a făcut o distincție importantă între idei fixe primare și secundare. O idee fixă primară este sistemul complet de imagini – vizuale, auditive, kinestezice etc – ale unui anume eveniment traumatizant, însoțite de emoțiile și comportamentele corespunzătoare. Ideile fixe secundare sunt idei fixe suplimentare, cu aceleași caracteristici ca ideile fixe principale. Sunt elemente sau fragmente care fie s-au desprins de o idee fixă primară, fie au devenit legate de ea prin asociere.”[14] Aici avem exemplul pacientei Justine, traumatizată de vederea a două cadavre descompuse de holeră (idee fixă primară) când avea 17 ani, care nu voia niciodată să mănânce fructe, ca să nu se molipsească de boală (idee fixă secundară).
Critică, polemică, influențe
Această identificare, printre cauzele isteriei, a ideilor fixe, îl separă complet de Freud, care explica isteria prin refularea pulsiunilor sexuale. Janet a făcut un studiu care a implicat 120 de pacienți cu isterie, în urma căruia a găsit o înclinație puternic erotică doar la patru dintre ei și a ajuns la concluzia că pacienții cu isterie sunt „în general prea centrați pe sine și restricționați emoțional pentru a fi preocupați de interese sexuale”[15]. În ce privește tratamentul, a optat pentru sugestii hipnotice legate de amintirile traumatizante și analiză psihologică – o abordare diferită de psihanaliză, și a insistat pe tratamentul pacientului în funcție de unicitatea sa, nu de o teorie generală asupra bolii psihice.
Freud, și el discipol al lui Charcot, fondatorul neurologiei, la spitalul de psihiatrie Salpêtrière, ca și Janet, a preluat inițial teoria colegului său francez despre disociere, dar ulterior a respins-o[16]. El vorbea despre inconștient, nu despre subconștient, și îl înțelegea cu totul altfel. Influența lui Freud a fost covârșitoare asupra deceniilor care au urmat, iar ideile lui Janet au fost multă vreme uitate.
„[Pierre Janet] e un exemplu grăitor al felului în care faima și uitarea sunt distribuite inegal în rândul oamenilor de știință. În 1900, contemporanii lui aveau impresia că va deveni curând fondatorul unei mari școli. Cu toate acestea, în ciuda dezvoltării constante a muncii sale, se pare că s-a îndepărtat treptat de tendința generală. Mulți psihiatri și psihologi, precum și oameni de cultură, încă îl priveau exclusiv ca pe autorul automatismului psihologic și ca pe consultantul care a descris cu exactitate nevrozele obsesive. În schimb puțini oameni păreau să realizeze faptul că el crea o sinteză de mare amplitudine și aplicabilitate. […] Opera lui Janet poate fi comparată cu un oraș enorm îngropat în cenușă, ca Pompei. Destinul unui oraș îngropat e incert. Poate rămâne așa pentru totdeauna. Poate rămâne ascuns și vizitat de prădători. Sau poate fi dezgropat din țărână într-o bună zi și readus la viață.”[17]
Jean Delay, Jean Piaget, Henri Ey, Henri Wallon, Alfred Adler și Carl Gustav Jung au fost influențați de scrierile lui, dar doctrina psihanalizei a fost la fel de acaparatoare ca o religie pentru gândirea asupra psihicului uman din deceniile următoare[18]. Totuși, ideile lui au fost treptat recuperate și folosite: „Într-adevăr, munca lui Janet se află acum într-un proces de excavare și revitalizare. În ultimă instanță, teoria lui Janet despre traumă și disociere ar putea fi mult mai aplicabilă decât teoria lui Freud despre reprimare (cel puțin așa cum a ajuns la noi prin canalele oficiale).”[19]
Terapia stresului post-traumatic la Pierre Janet: similarități cu terapiile moderne
În terminologia vremii, atât pacienții isterici, cât și cei psihastenici puteau avea drept cauză a suferințelor evenimente traumatice, pentru că nu reușeau să le integreze. Fie că ei manifestau simptome disociative, phihosomatice sau erau măcinați de gânduri negative legate de amintiri traumatice, Pierre Janet îi trata în contextul concepției sale bazate pe raportul, adică alianța terapeutică, dintre terapeut și pacient, în funcție de stadiul tulburării. Terapeutul era acolo pentru a ghida și a susține moral persoana, dar nu ca o autoritate protectoare, ci ca un agent al schimbării terapeutice. Deși pacientul la început era poate dependent de ghid, pe măsură ce înainta spre vindecare devenea chiar nerecunoscător, ceea ce Janet considera un semn bun.
Pierre Janet pornea de la un model al „economiei mentale” care înțelegea că pacienții au o capacitate redusă de a-și folosi unele funcții mentale mai evoluate din cauza unei lipse de energie mentală, la rândul ei cauzată de efortul de a se disocia de amintirea traumatică sau de a o rumina la nesfârșit – validitatea acestui model a fost susținută de studii în anii 80[20]. Ca urmare, scopurile lui Janet erau trei: să crească energia prin odihnă, somn, internare pentru o pauză de la obligațiile sociale, un regim alimentar potrivit, să reducă consumul de energie care venea din boli asociate, agitație, crize și să anuleze datoriile rezolvând problema amintirilor traumatice.[21]
Aceste acțiuni erau organizate în trei stadii: de stabilizare (orientate pe reducerea simptomelor și pe a-l ajuta pe pacient să fie capabil să intre în relația terapeutică), de explorare a amintirilor (verbalizare până devin neutre sau înlocuirea lor prin hipnoză sau reinterpretare/recadrare) și de prevenire a recăderilor (prin reintegrarea personalității, educație, noi abilități), toate acestea cu responsabilizarea pacientului. Stadiile se aseamănă cu tratamentele moderne pentru PTSD.
Incapacitatea de a integra amintirile terifiante nu numai că aducea simptomele curente, dar și o oprire a dezvoltării, așa cum observa Janet: „Incapabili să integreze amintirile traumatice, par să fi pierdut de asemenea capacitatea de a asimila experiențe noi. Este ca și cum personalitatea lor, care cu siguranță s-a oprit la un anumit punct, nu se mai poate extinde mai mult prin adăugarea sau asimilarea unor noi elemente: tuturor pacienților [traumatizați] pare să li se fi oprit evoluția vieții; sunt atașați de un obstacol insurmontabil”.[22] Pentru abordarea acestei probleme, care se lega de un deficit de atenție, iritabilitate, incapacitate de a iniția și finaliza proiecte, afecte reduse[23], era nevoie de faza finală de reabilitare, în care ședințele de terapie se răreau, chiar dacă puteau continua ani de zile. Erau exersate abilități ca oprirea gândurilor, prevenirea reacțiilor automate, concentrarea, păstrarea contactului cu realitatea, conștientizarea senzațiilor fizice, expunerea la situații sociale stresante.[24]
Concluzii
Pierre Janet a adus multe inovații în psihoterapie (cum este substituția amintirilor traumatice) și a avut o abordare modernă în tratamentul pacienților – nu s-a concentrat pe o metodă, ci pe pacientul unic și pe stadiul bolii sale, folosind tehnici variate cu multă flexibilitate. A avut un aport în multe aspecte ale recent conturatei științe și a propus un conceptualizare mai bogată asupra minții umane decât au adus anterior intrespecționismul și behaviorismul, prin psihologia conduitei. Deși figura inițiatorului a fost umbrită de Freud și psihanaliză, moștenirea lui a continuat să influențeze gândirea psihologică, iar multe dintre intuițiile sale terapeutice au fost confirmate prin studii, odată ce evoluția metodelor de cercetare a permis-o.
[1] Pierre Janet, De l’angoisse à l’extase, volumul I, 1926, p. 11 (versiunea digitală http://classiques.uqac.ca/classiques/janet_pierre/angoisse_extase_1/version_2_sans_images/Janet_angoisse_1_pt2_3_sans.pdf )
[2] Idem, p. 12
[3] Idem, p. 13
[4] Idem, p. 13
[5] Idem, p. 15
[6] Idem, p. 35
[7] Idem, p. 19
[8] Idem, p. 22
[9] Idem, p. 28
[10] Idem, p. 30
[11] Idem, p. 29
[12] Onno van der Hart and Rutger Horst, „The Dissociation Theory of Pierre Janet”, Journal of Traumatic Stress, Vol. 2, No. 4, 1989
[13] Giuseppe Craparo, Francesca Ortu, Onno van der Hart (editori), Rediscovering Pierre Janet: Trauma, Dissociation, and a New Context for Psychoanalysis, Routledge, 2019
[14] Idem, p. 407
[15] Donald K. Freedheim, Irving B. Weiner, Handbook of Psychology, volume I, John Wiley & Sons, Inc., 2003, pp. 321-322
[16] Onno van der Hart and Rutger Horst, „The Dissociation Theory of Pierre Janet”, Journal of Traumatic Stress, Vol. 2, No. 4, 1989, pp. 409-410
[17] Henri Ellenberger, The Discovery of the Unconscious, citat în Héctor Pérez-Rincón, „Pierre Janet, Sigmund Freud and Charcot’s Psychological and Psychiatric Legacy”, in Bogousslavsky J (ed): Following Charcot: A Forgotten History of Neurology and Psychiatry, Basel, Karger, 2011, vol 29, pp. 115–124
[18] Idem, pp. 120-121
[19] Idem, E.F.Howell citat la p. 122
[20]Onno van der Hart, Paul Brown, and Bessel A. van der Kolk „Pierre Janet’s Treatment of Post-Traumatic Stress”, in Psychotraumatology. Key Papers and Core Concepts in Post-Traumatic Stress, editori George S. Everly, Jr. Jeffrey M. Lating, Springer Science+Business Media New York, 1995, p. 208
[21] Idem, p. 195
[22] Pierre Janet in op. cit.
[23] Idem, p. 205
[24] Idem, pp. 205 – 206