Sunt neobișnuit de drăguți! Cum era de așteptat, sunt majoritatea femei, cu backgrounduri foarte diferite. Dar seamănă în abordare: vorbesc pe un ton calm, zâmbesc, sunt interesați de ce spun ceilalți, zic mulțumesc tot timpul. Am fost bulversată. Cum mai pot eu să fiu hateriță? Mai pot.
Senzația asta de uimire a continuat când, la o oră de curs de la masterat, am făcut un exercițiu de relaxare. Minunat, în loc să scrii după dictare, să te relaxeze profesorul!
M-am bucurat și când am auzit că nu e OK să spunem despre cineva că e „nebun”, pentru că fiecare om are dreptul la demnitate și, dacă nu îl tratăm ca atare, pacientul va simți că nu îl respectăm.
În contextul ăsta, mi-am adus aminte că pentru vreun an în perioada liceului am locuit, împreună cu mama mea, în gazdă la C., o doamnă cu schizofrenie (nu mai știu de care). Absorbită de școală și oricum neavând prea multe informații despre ce înseamnă asta, nu m-a afectat boala ei în niciun fel. De obicei își lua pastilele și, deși avea câteva comportamente mai atipice, nu-mi aduc aminte să îmi fi fost frică. Avea o relație benefică cu religia catolică, sub forma unui preot pe care îl simpatiza, și cred că i-a făcut bine că noi am locuit cu ea atunci, pentru că în perioada aia s-a reîntors în învățământ, era profesoară la gimnaziu.