Educație, sănătate, infrastructură – astea să fie elementele unei viziuni pentru România la următoarele seturi de alegeri?
Sunt teme pe care le-am tot auzit și domenii care trebuie îmbunătățite oricum, toată lumea e de acord. Nu reprezintă o direcție, sunt lucruri necesare, ce țin de implementare, iar să continui să vorbești despre ele e doar o abordare populistă care maschează lipsa de viziune.
Cum ar putea arăta o viziune pentru România?
România, partenerul european nr 1
Poți să îți propui o direcție care urmărește să aducă România la parametrii de care are nevoie UE ca să își ducă proiectul mai departe, parametri dezirabili și benefici, un fel de condiții minime obligatorii – stat de drept, în special, adică unul care își respectă legile, în care puterile sunt separate, adică justiția e independentă și nu e manipulată să servească situațiilor în care se găsesc politicienii X sau Y.
România, stat user-friendly, citizen-centric
Asta ar fi o viziune care pune cetățeanul în centru, urmărește calitatea interacțiunii oamenilor cu statul, prin toate instituțiile care îl reprezintă. Ați auzit de human-centric design? De customer-centric company? Ideea e să pornești de la nevoile oamenilor. În domeniile antreprenoriat și web design ideea asta e common knowledge, pornești de la ce caută omul și încerci să îi ușurezi cât mai mult traseul, să-l scapi de „frictions” sau „pain points”. Companiile cu inerție mare și alți mamuți din sectorul public înțeleg greu ideea, fac ce s-au obișnuit să facă și mai departe oamenii „să se descurce”.
În cazul vieții în România, poate fi vorba de statul la coadă, plimbatul la ghișee, informațiile greu de înțeles pentru obținerea de avize și alte documente, stilul de interacțiune cu spitalele, jandarmeria etc. La cele mai multe interacțiuni cu statul, te enervezi, ai piedici la tot pasul. Instituțiile îți cer documente prin care se verifică unele pe altele, în loc să rezolve între ele, nu să ne plimbe pe noi. Fiecare își face bucățica și e responsabilitatea cetățeanului să lege părțile între ele, vorbind toate limbile instituțiilor. E o sarcină foarte grea pentru oricine.
Ca un contraexemplu, am fost surprinsă plăcut de cât de lină a fost călătoria până am obținut un pașaport la sediul din Plaza România. În primul rând, încă de pe ușa rotativă de la intrarea în mall, am fost informată printr-un afiș la ce etaj trebuie să ajung și care e programul. La trezorerie, cineva mi-a explicat zâmbind cum să plătesc la bancomat și m-a întrebat dacă am înțeles. Avem această înclinație să credem că înțelegerea e treaba receptorului, dar nu e chiar așa, cel care transmite ar fi bine să o facă în așa fel încât să fie cât mai probabil să fie înțeles.
Apoi la eliberare pașapoarte am luat bon de ordine și în vreo 5 minute am rezolvat, pentru că erau multe ghișee și oamenii organizați prin aceste bonuri. Peste 2 săptămâni am ridicat pașaportul și 2 pliante informative, din păcate unul dintre ele neactualizat – scria că valabilitatea pașaportului e 5 ani, pe când acum e 10. Plus o nedumerire – dacă nu mai merge cipul cică ești obligat să schimbi pașaportul. Când afli că nu mai merge? Probabil la aeroport. Nu e prea târziu să-l schimbi atunci?
Ăsta fiind un exemplu cu un user standard în centru, cu o miză destul de mică. Dar să luăm alt caz. O familie care vrea să adopte sau, la celălalt capăt, un copil care vrea să fie adoptat. Face statul întâlnirea lor ușoară? Nici pe departe. Cât durează ca un copil abandonat să fie declarat adoptabil? Mult. Înțeleg că mai puțin în localitățile/județele în care există Tribunalul Copiilor. De ce nu există peste tot, dacă grăbește procesul? Procesele administrative, cu argumentul că protejează copilul, îi scad șansele să fie adoptat din cauza anilor în care îl blochează în sistem, ca să nu mai vorbim de tratamentele psihiatrice administrate unor copii, a căror necesitate în unele cazuri e discutabilă, numai dacă ne gândim că sunt copii de 2 ani pe tratamente și că mamele sociale primesc mai mulți bani pentru copiii cu diagnostic. (Dacă lucrezi în sistem, corectează-mă dacă greșesc sau contribuie cu puncte de vedere suplimentare.)
Ar trebui făcute studii (dacă nu există deja) pe această calitate a interacțiunii cu serviciile publice și cu efectele asupra cetățenilor – impactul asupra vieții lor. Plus studii despre motivele pentru care pleacă oamenii din țară – ca niște exit interviews. Și apoi ar trebui să avem niște indicatori pe care să îi măsurăm – timp de așteptare, număr de instituții de vizitat, sănătate etc. Să studiem cum fac bine anumite țări anumite lucruri. Probabil unul dintre puținele cazuri în care copiatul e permis.
Nu știu cum poate fi îmbunătățită interacțiunea cu statul fără o schimbare de orientare – cum îți vezi rolul în relația cu oamenii. Dacă ești în poziția aia să îi ajuți sau să tai o listă de taskuri, să fii compliant ca să fii apreciat de șef, sau din frică, indiferent la rezultatul final, care întotdeauna ar trebui să fie să servești oamenii. Bine, când ai prea mult de lucru, ai tunnel vision și nu mai reușești să vezi alternative, feluri diferite de a face lucrurile. Tocmai de aceea o viziune de țară ar putea ajuta, i-ar susține pe toți cei care ar vrea să facă altfel dar se simt singuri împotriva leviatanului.
Care e viziunea ta pentru România? Lasă un comentariu, să fie pluralitate!