Calul zăcea întins pe o parte, peste răzorul de ceapă. Cântecul păsărilor anunța răsăritul, iar dacă n-ar fi fost ele, ar fi ajuns murmurul emisiunii matinale de la radio, care se auzea din bucătărie.
Își aruncase biciul pe trepte, pe la amiază muștele se vor aduna peste el.
În antreu, l-am privit prin geamul ușii. Avea brânză și ceapă pe farfurie și în mână ținea o bucată mare de pâine. Nu se aștepta să mă vadă.
— Hei, tati.
Privirea lui mi se oprește pe piept. Niciodată mai sus.
— Stai jos.
Îi pun o mână pe umăr și mă aplec să-l îmbrățișez, cu gulerul roz îi zgârii puțin fața. Îl simt tresăltând de scârbă ca o piftie.
— Ce vrei de la mine, călărețule?
Lupi mi se zvârcolesc în piept. Mai stați puțin.
— E frumoasă grădina. A fost un an bun.
— Nu era calul tău, ce-ți pasă?
— E frig în bucătăria asta, e foc în sobă sau nu?
Privirile ni se întâlnesc pe vătrai. Sunt mult mai agil, fac yoga.
Îmi arunc mănușile murdare lângă bici, în drum spre ieșire.